7105m on Korjenevskaya – 2010.08.06

E un somn agitat, atat pentru noi, cat si pentru Tibi si Miguel. Auzim susoteli si in corturile de langa noi, toti alpinistii sunt entuziasmati si agitati.
Maine dimineata il facem, nu ne mai poate opri nimic acum. Luci ma aproba dand din cap. Suntem increzatori, pregatiti si ne simtim foarte bine. E frig, e tare frig, suntem la 6400 de metri si intre noi si cer nu este decat o folie de cort. Atipim din nou, apoi ne trezim, ne miscam in sacii de dormit, ne gandim daca cei de langa noi dorm. Noapte trece greu, nelinistea nu le lasa sa dormim confortabil. Gand dupa gand, suspin dupa suspin, idee, cugetare.

E deja ora 4.30 dimineata, ne uitam la ceasuri si hotaram ca e cazul sa iesim din saci.Si in corturile vecine incepe forfoteala! Stim ca suntem inceti, ca ne echipam greu si sa ne urnim mai incet decat celelalte echipe. Nu este insa momentul sa discutam despre asta sau sa ne grabim, avem toata ziua la dispozitie. Nu conteaza cine ajunge primul pe varf. Pregatisem de cu seara echipamentul si alimentatia, asa ca metodic ne tinem de plan: ceaiul de dimineata, laptele cu cereale, o bucata de biscuite hipercaloric, un Snickers – primul in aceasta expeditie. Suntem meticulosi cu apa in cort, cu echipamentele, cu echiparea. Facem totul in ordinea prestabilita de cu seara, nu avem timp acum sa visam ce ne asteapta. Metodic, fara graba, fara emotii facem ultimele pregatiri.

E un lucru mare ca avem pofta de mancare. Din ce ni se spusese, nu ar fi trebuit sa avem, din cauza raului de altitudine. Nici pe mine si nici pe Luci nu ne doare capul deloc, iar din cele auzite in cortul vecin, Tibi si Miguel se descurca de minune. Ne este foame, foarte foame, desi nu avem mare lucru de mancare-asta e un semn bun!

Incepe sa se lumineze in cort, se face dimineata. Bineinteles, suntem in intarziere, ceilalti alpinisti fiind deja in traseu in fata noastra. E 5:00, ies din cort si ma echipez cu coltarii. Tibi, in fata cortului vecin, imi spune ca are o problema: hydrobag-ul s-a fisurat. “Ok… Unde e hydrobagul?” “Pe spatele meu!” Echipament foarte util pentru altitudini mai mici sau pentru hidratare in timpul efortului la temperaturi mai ridicate, “punga” de plastic pe care Tibi o atasase pe spatele sau pe sub pufoaica se fisurase. “Cat de rau e?” “Destul, sunt ud pana la piele pe spate, s-a scurs ceva din ceaiul ala”. Verificam incidentul, lichidul se scursese, intr-adevar, pe sub haine, insa deja inghetase. Hotaram ca in timpul zilei o sa sublimeze sau o sa se evapore, atmosfera e atat de uscata acolo sus! Tibi nu se mai schimba, hotaraste sa continue asa. Dupa ce isi pune coltarii ne spune ca nu mai simte rece, a inceput sa se incalzeasca lichidul. “Ok, cred ca o sa fie bine, merg asa”.

In final, la 5.30 dimineata plecam pe traseu. E frig, eu, Tibi si Miguel ne-am luat pufoaicele, Luci decide ca mai tarziu o sa fie foarte cald asa ca isi ia geaca de Gore-Tex. Radem de el ca a carat puful pana aici doar ca perna insa e o alegere buna, rezisti dimineata la frig si dupa-amiaza nu o sa iti fie prea cald. Vremea e asa cum am sperat, pentru asta suntem aici: nici un nor pe cer, absolut nici unul. Patura de nori e mult sub noi, nu are cum sa se strice vremea aici in mai putin de 3-4 ore. E incredibil, poate e norocul, poate e providenta…

Ne simtim excelent toti 4, mergem grupati, iar ritmul este bun. Facem fotografii, filmam si vorbim atat cat ne permite respiratia. Suntem printre ultimele echipe ce abordeaza vârful astăzi, în spatele nostru mai sunt doar o echipă de ruşi, ungurii şi Rumani, bulgarul.

În faţa noastră cehii, americanii, germanii. Asta nu ne demoralizează, ci ne facem să mergem mai bine! Suntem la pragul celor 7000 de metri şi acest lucru se resimte.
Ce ciudat e că tot cerul e senin sticlă, mai puţin pe cele 2 vârfuri, Korje şi Kommu, unde stă liniştit câte un nor. Norii lenticulari de deasupra varfurilor inalte, care anunta schimbarea vremii in curand… “Probabil maine o sa fie foarte urat aici, ar trebui sa si coboram cat se poate de mult astazi”. Baietii aproba, vom face asa cum este recomandat, urcare si coborare rapida, viteza inseamna siguranta aici.

Curând intrăm şi noi în norul lenticular, o ceata destul de deasa. E mai frig, scade vizibilitatea la sub 10m si este dificil sa ne dam seama cat mai avem de urcat.

Ne întâlnim cu echipele care deja coboară de pe vârf. Suntem anunţaţi că mai e doar o oră. A mai rămas doar o oră din visul nostru… Din când în când se mai deschide câte o fereastră, o fereastră de unde se vede tot Pamirul.

Adi:

“Ma uit la altimetru, singurul functional, imi arata 6800m. Urc in continuare, ne apropiem de momentul 7000m. Atat de aproape, de acolo pana pe varf mai e putin. Vor fi 105 metri in care sa ma gandesc la tot ce am incercat, la tot efortul depus ca sa ajungem aici. La ce inseamna sa ai incredere in echipa, sa sustii si sa fii sustinut, sa urmaresti un vis. Ma uit in jur, nu se vede inca mare lucru, sper ca pe varf ceata sa se ridice. 16 pasi… 10 respiratii… 16 pasi… 10 respiratii… Inaintez repede, fara rucsac mare imi este mult mai bine. Simt cum organismul imi este aproape de capacitatile lui, acum realizez cat de eficient este un corp usor. Am plecat in Pamir avand 64 kg, dupa ultimele 2 saptamani deefort probabil am 57-58, cel putin asa simt. Plamanii absorb cat de mult oxigen se poate, muschii lucreaza eficient cu putin combustibil, inima pompeaza cu viteza… pulsul imi este de 130-140 si aproximativ 110 dupa ce ma odihnesc cateva secunde. Incerc sa fac calcule simple, creierul reactioneaza cum trebuie, incerc sa imi aduc aminte denumirea varfurior din jur si reusesc fara prea mult efort. Trag de mine, corpul vrea sa se opreasca, sa coboare. Nu cedez, stiu ca poate mai mult de atat. Minutele trec monoton, ma uit din nou la altimetru: 6920m… Inca putin. Un olandez trece pe langa mine la coborare, il salut si il intreb cat mai avem. Stiam ca nu mult, insa vroiam sa ma pregatesc pentru momentul culminant. “Foarte putin, acolo sus unde e cornisa de zapada e varful.” Imi ridic privirea si imi dau seama ca suntem la 20-30 m direct sub varf. Uimit si emotionat simt cum imi creste pulsul incontrolabil… Inseamna ca am trecut de mult de 7000m… De momentul in care vroiam sa ii incurajez pe baieti ca suntem la peste 7000, de ora in care vroiam sa ma gandesc la tot ce am facut ca sa ajung aici. Emotiile sunt coplesitoare, mi se aburesc ochelarii insa nu ma opresc sa ii curat. Baietii au auzit si ei discutia, nu mai spune nimeni nimic. Nu mai suntem aproape, suntem… aici. Urc ultimii metrii, Miguel si Lucian au ajuns deja, ne filmeaza de sus. Tibi ma urmeaza indeaproape. Asta a fost, am reusit, calc hotarat si repede pe micul platou al varfului. Sunt cu echipa la 7105m si ma opresc pentru cateva minute in a gandi ce facem in continuare. Bucuria este de nedescris, Luci filmeaza in continuare in timp ce ne imbratisam. Lui Miguel nu ii vine sa creada ca a ajuns aici cu noi, dupa ce a fost atat de aproape sa renunte.”

Lucian:

“Iau camera în mână cu gândul să merg înainte să îi filmez pe băieţi cum ajung pe vârf. Încerc să forţez dar nu câstig decât câţiva metri. Totuşi ajung inaintea lor pe vârf şi filmez… Doar câteva secunde căci mă copleşesc emoţiile. Ajung băieţii pe vârf, îi iau în braţe, ne bucurăm din inimă pentru reuşită. Câteva lacrimi de fericire se scurg pe obraz, se transformă repede în lacrimi de gheaţă. O, Doamne, e ora 11.30 şi am ajuns acolo unde mulţi au zis că nu vom ajunge, e un succes mare, un succes realizat prin muncă asidua zi de zi. E o bucurie imensă, dar de fapt e cireaşa de pe tort, căci adevărata bucurie e reuşita muncii depuse în timp.”

Tibi:

“De multe ori ma intreb ce am cautat acolo…raspunsul vine de fiecare data: pentru ca exista!pentru ca niste tineri au indraznit sa viseze in stil mare, au avut curajul sa il impartaseasca altora, au avut rabdarea de a-l vedea cum se infiripa, puterea de a trece cu nadejde peste momente dificile, nu s-au lasat invinsi de cei care nu au crezut in ei, au avut certitudinea ca totul va iesi bine, incredere in prietenia lor si, nu in cele din urma, suportul, admiratia si dragostea celor din jur catre care gandurile noastre s-au indreptat mereu – “prieteni si neprieteni, familie, parinti, iubite, sponsori, cei care ne-au ajutat si cei care nu ne-au ajutat, cei care ne-au dat suturi in fund si cei care au crezut in noi – si mai ales cei care nu au crezut”. Ne place sa credem ca pe 6 august 2010, odata cu atingerea varfului, nu am reusit sa indeplinim numai visele noastre , ci ale mai multor oameni. M-am bucurat sincer, am vibrat la unison cu Miquel-noul meu coleg, am suferit ca Radu nu a fost prezent fizic acolo,dar cu siguranta spiritual (si cu tricoul), am lacrimat de emotie mandri ca am putut reprezenta pe romanii nostri de acasa in inima Pamirului – acoperisul lumii. Si asa am renascut, mai puternici, mai hotarati, mai frumosi! Prin atitudine am invins altitudinea…impreuna cu voi!Va multumim!”

Scot telefonul prin satelit, ii atasez bateria si trimit catre casa mesajul scris cu o seara inainte:

“Nu incetati niciodata sa visati, sa credeti in visele voastre, sa vreti mai mult ca oricine sa le indepliniti. Imposibilul exista doar in gandul vostru.
Noi am visat, am vrut si am luptat pentru visul nostru pana la capat. Pentru ca: Nu e altitudinea, e atitudinea. Adi, Tibi si Luci, 6 august 2010, Korzhenevskaya, 7105m.”

Zambesc fericit vazand confirmarea de primire a mesajului. Am facut-o! E oficial, baieti, mesajul a fost receptionat cu succes!

Privesc mut de uimire, ma simt atat de mic in imensitatea Pamir-ului. Tot efortul de pana acum a meritat. Ni s-a spus ca depunem atat efort pentru cateva minute pe varf… De fapt, depunem atat efort pentru sentimentele pe care le ai in timp ce te pregatesti sa ajungi 9 luni acolo, pentru luna petrecuta in Pamir, pentru minutele de pe varf si pentru povestile de care ne vom aduce aminte toata viata. Povesti despre incredere, pasiune, perseverenta si atitudine. Fac un calcul simplu si imi dau seama ca suntem cea mai tanara echipa dintre toti cei din base camp care a ajuns pe varf: avem 22, 23 si 25 de ani. Ulterior aflam ca suntem cea mai tanara echipa care a fost acolo de cand isi aduc aminte ghizii batrani. Nu am fost nici pe departe cei mai pregatiti, nici fizic si nici psihic, am avut un echipament vechi sau imprumutat, am avut putine cunostiinte despre ce inseamna muntii inalti. Insa mai mult decat ceilalti, am avut incredere si dorinta sa facem ceva peste puterile noastre. Am depasit toate obstacolele ajutati de prieteni minunati care ne-au fost alaturi in momentele dificile. Iar cand am ramas singuri am vrut sa nu dezamagim si am mers doar inainte. Emotionat, privesc in departare si zambesc complice: stiu unde mergem, stiu ce vrem sa facem acum!

Urmează momentele pentru fotografiat sponsorii, pe noi, pe Miguel, steagul. Facem o poza simbolica si cu tricoul lui Radu, ne gandim cat de mult ar fi vrut si el sa fie aici. Suntem condiţionaţi de norul agasant care uneori se înduplecă şi ne lasă să fotografiem Pamirul. Totuşi petrecem 40 minute pe vârf, destul de obositoare.

Coborârea va fi mai dificilă, cele mai multe accidente se petrec la coborâre, aşa că va trebui să avem mare grijă. Mai ales că zăpada e moale. Pe urcare am fost atât de concentraţi încât nu ne-am dat seama cât de îngustă e creasta. Miguel coboară primul, Lucian în spatele lui iar Ady şi Tibi suntem în urmă. Aveam cu noi geluri energizante pentru sportivi, cate 3 de fiecare, insa consideram ca e de ajuns sa mancam doar unul. Daca ajungem intregi jos, celelalte ne vor mai trebui…
E aşa dificilă coborârea, ne concentram cu greu, în plus zăpada e foarte moale şi se alunecă uşor. Miguel e la un pas de a cădea, dar face o oprire în piolet chiar la marginea crestei. Ne-a stat inima în loc. Suntem mai prevăzători, mergem mai încet sa ajungem în siguranţă la corturi.

Suntem epuizaţi, dar mai găsim resurse să facem un ceai, sa mancam câte un baton de ciocolată, sa ne întindem 30 de minute. Vremea se strica asa cum preconizasem, decidem să coborâm la 5800 pentru a ne odihni mai bine. E aproape seară, coboram pasajul dificil de la 6100 si zonele expuse caderilor de pietre. Filmam, fotografiem, oboseala se simte din ce in ce mai mult. Concentrati, atenti sa nu facem greseli, coboram unul dupa celalalt. Ni se pare lunga coborarea, in total vom fi coborat 1500 m in acea zi. Ajungem in zona ferita de pietre de la 5800 si punem corturile. Suntem epuizaţi încât suntem în stare doar de-o supă şi un ceai. Mai multa mancare oricum nu avem, iar acum nu mai conteaza, maine la pranz vom face baie in apa ghetarului si vom manca in base camp. Am reusit! Zambim fericiti si dormim duşi.  Asta da zi!