Am pornit spre Stok Kangri pe 04 noiembrie 2013.
Inainte de a da start expeditiei, am petrecut cateva zile in Leh pentru aclimatizare si am pus la punct detaliile organizatorice cu agentia Traveller’s Paradise, care ne-a furnizat serviciile necesare ascensiunii. Echipa a fost formata din Tibi, Stelian, Oana (eu) si Cristina, care este o membra-satelit a acestei calatorii ce ajuta la si documentare. Am fost acompaniati de un ghid local, obligatoriu pentru orice expeditie montana pe teritoriu indian, conform Federatiei de Alpinism Indiene, un bucatar, un ajutor de bucatar si un ingrijitor de cai.
Pe 4 noiembrie dimineata ne-am reunit in satul Stok, cu echipamentul pregatit. Am incarcat lucrurile pe cai, am facut planul rutei si am inceput ascensiunea.
Urcusul pana la prima tabara, cea de la 4500 m, se face de-a lungul unei vai. Drumul este lin, dar traseul este acoperit cu bolovani, fiind fosta albie a unui rau, situatie in care bocancii rigizi de altitudine sunt destul de incomozi.
Dupa o bucata de drum, peisajul se schimba drastic. Apar munti ascutiti, cu forme ciudate, ca niste ziduri paralele colorate in negru, verde si rosu. Aveam senzatia ca suntem pe Luna. Pe tot parcursul drumului am fost insotiti de stegulete de rugaciuni budiste, stupe, sau gramezi de pietre cu mantre sculptate pe ele. Trecem pe langa o fortareata din secolul al XVI-lea, un element bizar in peisaj, care e un fel de simbol al rezistentei muntelui.
Dupa 6 ore am ajuns in tabara de baza, pe malul raului pe marginea caruia am mers pana aici, la 4500 m. Bucatarul, ajutorul de bucatar si ingrijitorul de cai, care au luat-o inainte, instalasera deja un cort mare de campanie care tinea loc de bucatarie cand am ajuns noi. Namgyal, bucatarul, ne-a pregatit pentru cina mancare indiana cu tenta occidentala, binevenita in conditiile in care ne aflam. Am petrecut seara ascultand povestile ghidului despre cultura locului, despre traseul pe care il urmam, traditiile si obiceiurile din Ladakh. Am aflat ca Ladakh-ul era cunoscut pentru practicarea poliandriei (faptul ca o femeie era sotia mai multor frati), obicei disparut in zilele noastre. Pe la ora 10 cand ne-am retras, temperatura era sub 0 grade, dar inca nu ningea.
In ziua urmatoare ne-am trezit la 8, ne-am bucurat de micul dejun sub razele soarelui, si ne-am pregatit pentru mutarea taberei la 5000 de metri. Peisajele deveneau din ce in ce mai ireale, steguletele de rugaciune ne acompaniau, urcusul se dovedea a fi din ce in ce mai buclucas, desi a avut loc in doar 4 ore.
Am decis sa montam o tabara intermediara pentru a micsora distanta pana la varf, avand destule zile la dispozitie pentru aclimatizare si pregatiri. Miercuri dimineata am pornit cu ghidul spre 5300 m intr-o tura de aclimatizare. Am luat cu noi o parte din echipament, pentru a usura transportul. Din pacate eu nu ma simteam prea bine, asa ca atunci cand am ajuns la 5100 m am decis sa ma intorc si sa ma odihnesc. Tibi, Stelian si Cristina au urcat pana la 5300 m .
In a patra zi am mutat tabara la 5300 m, cu gandul de a porni in ziua urmatoare, la ora doua dimineata spre varf. Drumul a fost anevoios. Incepuse sa ninga si temperatura a scazut foarte mult. Dupa 3 ore de mers am ajuns in punctul taberei intermediare, am pus corturile, am transformat zapada in apa si ne-am retras, pentr a fi odihniti pentru plecare. Temperatura a atins -40 de grade, totul inghetase si ningea incontinuu.
Noi ne-am trezit greu dar Stelian si Cristina s-au echipat mai rapid si au pregatit si echipamentul nostru de afara. Insa asteptarea in noapte si ninsoare la -40 de grade nu a facut decat sa complice lucrurile, plecand amandoi deja cu picioarele inghetate . Conform traseului, trebuia sa ajungem pana la baza ghetarului si apoi sa incepem urcusul catre varf, dar dupa o ora de mers, Stelian a spus ca nu isi mai simte degetele de la picioare. Ne-am oprit, Tibi i-a facut un masaj, i-am pus un incalzitor, dar situatia nu se imbunatatea.
Am ajuns si in punctul in care ne-am intrebat: ce decizie sa luam? Sa continuam ascensiunea, sau sa ne intoarcem? Tibi alege sa continue traseul doar cu ghidul. Stelian, eu si Cristina s-au intors la cort.
La cort nu mai era nici apa, nici mancare, iar din cauza temperaturilor scazute nu reuseam sa aprindem focul, asa ca nu a ramas decat sa asteptam. Dupa cateva ore care ni s-au parut ani, s-a intros Tibi insotit de ghid, ambii obositi si inghetati. Ajnsesera cu 100 m sub varf, dar din cauza frigului si a zapezii, nu au mai putut continua. Dupa ce s-au odihnit putin, am strans lucrurile, pentru a ne intoarce in tabara de la 5000 m, unde bucatarul, ajutorul de bucatar si ingrijitoul de cai ne asteptau.
Drumul de intoarcere parea nesfarsit. Bucatarul ne-a rasfatat cu pizza, tort si mult ceai. A doua zi urma sa pornim spre Leh. Coborarea a fost obositoare. Am mers de la 5000 m la 3500 m fara incidente.
Stok Kangri a fost un munte bun pentru a ne testa ca echipa, a verifica echipamentul si reactiile noastre la altitudine. Din pacate nu s-a lasat cucerit, insa targetul nostru de antrenament a fost atins.