“La – 40 de grade faci răni în nas, îți plesnesc capilarele și te doare tot. Ai pofte, amnezii , halucinații” 
“Hei, ai idee cum ajung la tabăra următoare?”. “Sigur, drept în față și la stânga după primul cadavru cu cizmele roșii!”. Sunt scene reale care poate se întâmplă chiar acum, în această secundă, pe cei mai înalți munții ai lumii. Alpinistul Tiberiu Pintilie (Tibi) le-a trăit în Himalaya și-n Pamir și poate le va retrăi și vara aceasta, în expediția de pe Everest cu încă trei prieteni. Dar nu-i nimic terifiant, astea-s lucruri normale dacă vrei o călătorie-n nori, zice. Pentru Everest, de pildă, plătești zeci de mii de euro doar taxa de urcare și te pregătești un an sau doi, ca să treci senin pe lângă cadavre cu ochii deschiși, pe jumate îngropate-n zăpadă ori cu degetele ieșind albe din gheață. Iar asta se întâmplă chiar și mai pe jos, pe la 5 000 – 6.000 de metri. Sunt resturile curajoșilor omorâți de presiune, de ger și de oboseală chiar pe ultima sută de metri, pe drumul de întoarcere, poate chiar imediat după ce au cucerit vârful. Căci cei mai mulți, zice Tibi, așa mor, la coborâre, fără să-și dea seama. Se așează-n zăpadă pentru un minut de odihnă și se mai trezesc pe lumea cealaltă.

Everest: 200 de morți înfipți în poteci
Dar cu toate astea, lumea civilizată produce din ce în ce mai mulți expediționari ai înălțimilor. Sunt excentricii neînțeleși care dau concediile frumoase și confortabile pe o “ruletă rusească” extrem de riscantă și de scumpă. Cunosc prea bine ce înseamnă să forțezi bariera de oxigen, dar tot pleacă. Știu că numai Everestul are peste 200 de cadavre înfipte-n poteci. Știu și că unul din opt alpiniști plecați spre vârf nu se mai întorc niciodată. Sau cel puțin așa arătau cifrele acum zece ani. Dar ei se încăpățânează să schimbe statistica. Iar Tibi este unul dintre ei. A respirat la 8000 de metri și acum nimic nu-l mai sperie. Ne povestește simplu și firesc, ca și cum ar vorbi despre altcineva: “De la 5500 de metri în sus  corpul începe s-o ia razna. Ți se schimbă digestia și procesul de nutriție, organismul nu te mai ascultă, rănile nu ți se mai vindecă. “De la 7000 în sus e altă lume. La minus 40 – minus 60 de grade faci răni în nas, îți plesnesc capilarele și te doare tot. De la altitudinea aia nimic din organism nu ți se mai regenerează și corpul începe să-ți moară puțin câte puțin. Iar principala te grijă devine să nu mori. Creierul funcționează altfel decât știai tu, începi să ai halucinații și tot felul de poftele. Eu, de exemplu, și jos, în Mineralnye Vody (n.r. în traducere, apă minerală în limba rusă) visam noaptea numai apă minerală. Dacă nu ești foarte bine aclimatizat faci edem pulmonar și cerebral, adică ți se umflă capul la propriu și ai senzația că-ți  plesnește. Și n-ai încotro, trebuie să te întorci, chiar dacă te-ai pregătit un an întreg pentru expediția aia. Există alpiniști cu multă experiență care fac edem și se întorc acasă, uneori asta-i chestie de noroc, n-ai cum s-o controlezi”.

“Îl întrebi de ce te-a strigat, el a și uitat. Și-ți vine să-l mănânci de ciudă”
“Oricum, oricât de bine aclimatizat ești, din cauza lipsei de oxigen te doare capul, vomiți și ai amnezie. Pur și simplu, când te așezi la masă, în cort, poți să-ți dai seama că nu-ți mai amintești lucruri mărunte, ce voiai să-i zici colegului, nume de obiecte…  stai să te întrebi cum îi zice lingurii, te chinui să-ți amintești și uneori de abia mai reușești să legi cuvintele. Sunt, așa, ca niște pete albe pe creierul tău. Iar chestia asta te mai ține o vreme și după ce ai ajuns jos, acasă. De pildă eu, întors odată de pe munte, am uitat cum o cheamă pe o foarte bună prietenă pe care o știam de multă vreme. Iar alți alpiniști au probleme cu discursurile când se întorc. Și mai e ceva: la peste 7000 de metri poți să te enervezi din nimic – noi ne-am certat odată pe un simplu baton de ciocolată. Dar te poți supăra pe celălalt doar fiindcă și-a legat șiretul într-un fel. Sau doar fiindcă vine în spatele tău și te strigă. Normal, tu-ți auzi numele și te chinui să întorci capul, din instinct, uitând că asta te amețește sau că ți-ai propus, oricum, să stai nemișcat ca să-ți conservi astfel toată energia disponibilă. Că da, uneori trebuie să faci și asta. Ei, și când îl întrebi pe ăla de ce te-a strigat, el a și uitat. Și-ți vine să-l mănânci de ciudă”.

Prima friptură, după două luni în munți: “Ne-am uitat unul la altul și am început să plângem”
Îl întrebăm cum și-a făcut nevoile la înălțimile alea. Zâmbește. “Păi uite așa: pipi faci în sticlă. Dacă bate vântul tare sau e furtună, devine o aventură până și să ții sticla drept. Pe urmă, treaba mare normal e să o faci cât mai des, să elimini toxinele. De obicei îți sapi singur groapă-n gheață. Dar nu poți să faci destul de des, normal, e imposibil la minus 40 de grade. D-aia e bine să te chinui să faci o dată și bine! Dacă te ia diareea la 7000 de metri e foarte, foarte rău. Și te cam ia că organismul tău nu  e făcut pentru înălțimile alea. Duș faci la ghețar. Sau poți să stai și o lună nespălat. Microbii cam mor la frigul ăla, atâta numai că ți se formează pe corp așa, o crustă neagră. Își mai dai cu un șervețel umed pe tine, dar jegul tot în piele rămâne”. Iar după experiențele astea, după ce coboară din nou în lumea civilizată, parcă vede totul cu alți ochi. Dintr-o dată mâncarea devine mai bună, cerul mai albastru, iarba mai verde, oamenii mai buni, femeile mai frumoase, iar el mai fericit. “Nu că apreciez acum apa caldă mai mult decât înainte… apreciez apa curentă! Nici nu ne dăm seama cât de norocoși suntem că avem apă să ne spălăm oricând vrem noi! Iar când am coborât cu Adi de pe munte – după două luni de conserve, batoane și supă la plic – și ni s-a pus în față o farfurie cu friptură caldă, ne-am uitat unul la altul și am început să plângem. Și abia după aia am mâncat”. (Va urma)