Mont Blanc – Cap. 3 – 2008.08.03

Pana ne-am spalat toti s-a facut 10, pana am gasit un supermarket deschis ca sa luam mancarea s-a facut 12, iar pana am strans totul si am luat-o din loc 2. Lucian, Stefan si Ileana erau gata, Andrei si echipa care mergea la el in masina mai aveau de impartit mancarea si echipamentul. Tibi ne zice ca daca plecam acum sau la 4 e tot aia, fiind foarte cald. Tindem sa nu fim de acord si o luam inainte, urmand sa ne intalnim la refugiul de la 2800, Baraque forrestiere, sau la Nid D’aigle in cel mai rau caz. Pana acolo, la capatul tramvaiului, o luam usurel. Ne oprim pentru pauze si pentru hidratare pe drum, caci eram fleasca toti. De la o vila de unde allimentam cu apa primim o prognoza meteo: maine, luni, urat, marti mai bine, miercuri super si de joi incepe sa se strice, pentru ca vineri sa fie furtuna. Nu a trebuit sa mai intrebam nimic, se pare ca miercuri noapte incercam si noi. Inainte de plecam de la cabana, proprietarul ne arata prin luneta Refugiul de la Gouter. Alpinistii din fata lui se misca atat de incet spre intrare si par atat de departe… parca sunt pe alta planeta. In doua zile trebuie sa fim acolo ca sa prindem fereastra de vreme buna, asa ca nu e timp de pierdut. Urcam sustinut, nu ne departam prea mult unul de altul. Desi rucsacul este infernal de greu, incerc sa merg usor si sa savurez fiecare pas din visul meu. Cu fiecare pas sunt mai aproape, cu fiecare pas mai increzator ca voi reusi.

La apus ajungem la Nid D’Aigle, unde ne asteapta cabaniera si o singura turista. Vorim cu ele, ne luam apa si ne tragem sufletul. Inca 300 de metrii, tipa ne zice 40 minute pana la Baraca. Dar vedeti ca acolo nu este apa, luati-va de aici. Hm, ok, ne luam. Ce chestie, credeam ca la 2800 vom gasi apa berechet. Incepe sa se intunece, asa ca o luam rapid din loc, entuziasmati ca mai avem putin si impinsi de la spate de frigul care se lasa. Nu m-am imbracat cu nimic peste tricou, iar ora pana la baraca am facut-o mult mai bine ca restul zilei: cand afara e racoare, urci mult mai bine decat atunci cand esti transpirat tot.

Baraca pare ca nu se mai vede, Lucian este in fata si o cauta in ambele parti ale vaii. Intr-un final o vedem, ajungand sa punem piciorul pe treptele ei pe intuneric total. Inauntru nu se vedea nimic, dar se sforaia din belsug. A, super, cine zicea ca aici o sa gasim liber? Ne facem loc printre sacii de dormit ai alpinistilor care dormeau pe jos si urcam la etaj. „Hai aici, mancam ceva si avem loc sa dormim. Bine, dar nu mai facem acum supa, mancam ceva rece si facem dimineata.” Ne scoatem chestiile din rucsci, mancam in liniste pe izopren si ne gandim pe unde e cealalta jumatate a echipei. Andrei imi scrie ca au ajuns la Nid D’aigle si ei, dar ca nu mai continua, o sa doarma acolo si o sa ne ia pe noi dimineata. Bun, deci este in regula. Lucian si Stefan decide ca e mai bines a doarma jos, fiind mai mult loc, desi dimineata e si mai multa vanzoleala. In Baraca Forestiera nu exista decat un geam minuscule intr-o camera de jos, sus nu iti dai seama cat de lumina este afara. Maine o sa ma trezesc cu telefonul, asta e. Am grija sa il bag langa mine in sac, sa nu inghete bateria, si adorm linistit si fericit cu dopurile in urechi. Ah, ce bine ca mi le-am luat…

Ca de obicei, ma trezesc inainte sa sune alarma, o opresc, imi dau seama ca este prea devreme si ma foiesc in sac. Azi-noapte au plecat unii devreme, pesemne sa prinda Grand Couloir inghetat. Alpinistul cu bani din ziua de astazi are mai putin respect pentru cei din jur se pare, caci usa metalica a refugiului a fost data de pereti de fiecare daca cand cineva intra sau iesea. Edificatror este si faptul ca exista zavor, iar punerea lui nu era complicata. Dar ce sa faci, pe un munte unde dai banu’ si faci varfu’, asta este mentalitatea pe care o intalnesti. O fi turismul montan Francez primul in lume, dar asta nu inseamna ca este si cel mai civilizat sau frumos. Este accesibil oricui si atat.

Ne coboram echipamentul de la etaj si incepem sa facem de mancare. Intre timp sosesc si Andrei cu echipa, cu bidoanele cu apa umplute la jumatatea drumului dintre Nid D’Aigle si Baraca, din singurul izvor. Facem supa, ceaiul, mancam salam, miere si fructe uscate. Cu burtile pline, lasand supa sa se racoreasca putin, constatam ca nu mai avem apa. Trebuie sa coboram pana la izvor din nou, acum, inainte sa mergem mai sus de 3000 metrii, caci mai sus tot ce bem trebuie sa topim. Destul de neplacut sa incepi ziua celei mai grele urcari cu o coborare, dar asta e. Impreuna cu Lucian si cu Stefan o luam la fuga spre vale, spre izvor. Pe langa noi urca tot felul de turisti, veniti cu trenuletul la prima ora pana la 2500 metrii. Nu ne baga in seama decat cei care coboara, pesemne venind de sus, de pe varf, nu paltonari. Un brasovean ne spune ca ei tocmai se intorc de pe varf, cand ne aude vorbind in romana “de unde or veni astia?” Ce mica-I lumea, pana si aici intalnesti romani. Intrebam cum e, cerem orice informatie utila ne poate da si apoi ne uram drum bun reciproc. Ajungem la izvor, umplem bidoanele si o luam din loc inapoi la baraca, sa ne facem rucsacii si sa plecam spre 3800m. Ora este cam tarzie, o sa fie pericol de pietre, dar macar nu o sa fie aglomeratie. In cele 30 de minute cat am urcat pana la refugiu m-a luat singura durere de cap din toata expeditia. Probabil schimbarea brusca a altitudinii, noi alergand la coborare, combinata cu efortul la prima ora si-au facut simtite prezenta. Ajung in baraca, la supa calda pregatita de mine si Lucian. Durerea trece de la sine, sunt in regula. Mancam repede, strangem si impartim apa adusa. Suntem gata de drum, hai sa mergem ca ziua-i lunga.