Mont Blanc – Cap. 4 – 2008.08.04

Primul punct pe care trebuia sa il atingem sa il atingem era ghetarul Tette Rousse. Desertul de piatra din fata noastra parea usor de traversat. Intr-o ora suntem sus, hai s-o luam tare. Zilele senine cate tocmai trecusera prevesteau si o inrautatire a vremii, caci acolo sus vremea buna nu tine prea mult. Vantul era puternic de dimineata, am sperat ca dupa pranz se va mai linisti. Da de unde, nici nu apucam sa urcam spre ghetar, dupa sfarsitul intinderii de piatra, ca simtim oboseala. AL naibii vant, abia urcam, in loc sa admir privelistea trebuie sa fiu atent sa nu ma doboare.

Cu un rucsac mare in spate, stabilitatea era o problema: foloseam betele ca suporturi de sprijin, iar in locurile inguste sau abrupte iute apucam un bolovan colturos si mergeam aplecat, tinandu-ma de el. Soarele la 3000 de metrii incinge imediat, iar vantul raceste si mai repede. Toata urcarea de 200 de metrii a fost o nesfarsita schimbare de la cald la rece, de la gluga la capul gol, de la mers rapid la stat lipit de stanca.

Din fericire nu am avut incidente, ajungand cu bine pe ghetarul a carui limba se termina la 3000 de metrii. Mai trecem pe la Tette Rousse? E cam 12 ceasul, nu stiu daca are rost sa pierdem vreme pe-acolo, ii spun lui Stefan. Hai sa ne punem coltarii la marginea zapezii si sa urcam spre Gouter. O sa avem de tras si nu are rost sa ne oprim daca nu e absolut nevoie. Refugiul ramane in dreapta noastra, la fel si marea de corturi de langa el. Pana la urcarea abrupta spre Gouter avem de traversat ghetarul. Andrei, Gabi, Geo si Tibi aleg sa se lege in coarda. Noi, ceilalti 4, consideram ca nu este necesar si ca e mai sigur independenti. Stefan o ia inainte hotarat, eu il urmez, in spatele meu Lucian si Ileana. Pana se leaga ceilalti, noi avem deja un avans de vreo 10 minute. In stanga se inalta semeata marginea unui fost circ glaciar, cu blocurile de stanca instabile mereu gata sa cada peste noi. Zapada murdara a ghetarului e presarata cu bolovani, a caror urma denota ca au cazut din peretele din stanga noastra. Unii mai mari, unii mai mici.

Stiam ca trebuie sa trecem repede, era aproape ora pranzului si gheta care tine pietrele laolalta sus se topea. In fata noastra celelalte grupuri de alpinisti nu aveau probleme cu caderile, asa ca am continuat increzatori, cu urechile ciulite. Vesnica expresie de ce ti-e frica nu scapi avea sa se adevereasca si aici, intrucat bubuiturile infundate din peretii de stanca vesteau caderi de pietre. Si la cum se auzeau, erau mari! Cu toate ca eram obositi si faceam pasii mici ca sa conservam energia, am ridicat instinctiv ochii spre coltii de stanca. Cu ochii mari am vazut bolovanul care venea pe o directie prea apropiata de mine. Stiam ca poate sa fie aruncat din traiectori de ciocnirea cu zapada, si ca sunt in raza lui de actiune. Totul a durat cateva secunde, in care m-am dezmeticit si am rupt-o la fuga in sus, cativa metrii macar. Daca ma urmareste, voi sari intr-o parte in ultimul moment, cand nu mai putea sa isi schimbe brusc directia. Gafaind, tip ca ma tin plamanii “piatraaaaa”. Bolovanul zboara pe langa mine si se opreste putin mai jos, in zapada umeda. In spate, la cativa metrii, Lucian si Ileana se oprisera asteptand sa vada daca mai cade ceva. Phiu, de data asta a fost aproape. Acum, gandindu-ma la ceea ce s-a intamplat acolo, a fost o decizie buna sa nu fim legati, intrucat legati nu aveam cum sa sarim din calea lui. Din fericire, Andrei si echipa nu au avut probleme similare, asa ca am ajuns cu totii la marginea superioara a ghetarului, de unde se urca 4 ore spre Gouter. Alpinistii care coboara ne spun ca in 15 minute ajungem la Grand Couloir.

Culoarul cu pricina este o vale abrupta, lunga de aproape 400 de metrii, pe care trebuie sa o traversezi ca sa ajungi pe pintenul sigur, unde nu cad pietre. Urcarea se face foarte abrupt, pe stanca si gheata. Noi am prins o vara calda, astfel incat zapada lipsea in totalitate de pe stanci. La Grand Couloir, am stabilit ca trecem in ordinea in care ajungem, unul cate unul, ceilalti fiind atenti daca vine vreo piatra de sus. Se spune ca bolovanii in cadere pot sa aiba si 100km/h, iar cei de dimensiunea mingiilor de fotbal sunt comuni pe acolo.

Observam cablul ce sta intins pe deasupra culoarului, pentru asigurare cand este zapada multa si pericol de a aluneca in gol. Acum nu este cazul, este doar o mica portiune de gheata la mijloc. Primele urme de sange de pe pietre ne aduc aminte ca aici nu se glumeste si intamplarile sunt cat se poate de reale. Elicopterul rosu, al salvamontului francez, are tot timpul treaba in zona.
Stefan ajunge primul la punctul din care se incepe traversarea. Lunga de 100 de metrii si abrupta, asteaptam sa treaca alpinistii din sens opus mai intai. Ne uitam bine in sus, urmand sa il atentionam daca e ceva in neregula. Cu pioletul in mana stanga, caci putea oricand sa alunece, Stefan grabeste pasul si trece in mai putin de 30 de secunde. Nu s-a miscat nimic, e calm. Piatraaaa, se aude strigatul lui Lucian, si ceva bolovanis curge repede la vale. S-a oprit? Pare ca da, e innorat sus si nu ar trebui sa se dezghete asa usor. Trag aer in piept, caci este randul meu. Sangele circula repede, nu mai simt nici oboseala nici lipsa aerului, stiu doar ca trebuie sa trec foarte repede, fara sa ma expun pietrelor, dar nu atat de repede incat sa risc sa alunec pe gheata murdara din centru. Pun pioletul in pozitie de asigurare, in mana stanga, si o iau repede inainte. Lucian imi striga din spate ca sunt ceva pietricele care cad, in a doua jumatate, dar sunt mici si nu e nici o problema. Ma opresc, ma uit in sus si ascult. Cadeee, vine una maricica, aud de la grupul nostru. Oops, nu stau bine. Stiam ca daca nu esti la jumatate, in caz de pietre, e mai bine sa te intorci. Si cum abia facusem 20 de metrii, o iau frumusel inapoi, cat pot de repede, fara sa ma uit in spate. Bolovanul trece la mare distanta de mine, nu venise foarte repede si avea traiectoria previzibila. S-au oprit, hai ca mai incerc o data. Ma simteam ca in Super Mario, cand trebuie sa treci de o zona unde iti pica chestii in cap, si nu ai unde sa fugi decat inainte si inapoi. Target practice scrie pe mine, ratele si vanatotii. Rata din mine o ia repede inainte de data asta, ceilalti spunandu-mi ca e in regula. Ma misc cat pot de repede pana in partea cealalta, unde il vad pe Stefan stand putin mai sus pe o margine de stanca urmarind atent pericolul. Ma catar pana la el, tinut de cablu, spunandu-i lui Lucian ca e ok, am trecut. Pozitionat strategic pe o muchie, imi las rucsacul jos si imi scot aparatul, pentru ca momentul Grand Couloir merita sa fie prins intr-o fotografie. Pana trec toti, fac cateva poze, cu ochii cand prin aparat, cand in sus la ce putea sa cada. Ascultam atenti, privim si fugim. Ajungem toti pe partea cealalta a culoarului, fara incidente. Cea mai dificila parte a expeditiei a trecut, suntem toti intregi. Pe partea aceasta, alta urme de sange proaspat pe pietre ne aduc aminte ca nu toti sunt asa norocosi. Din pacate norocul ti-l mai si faci, caci vedem destui care traverseaza culoarul legati sau cate 2 sau chiar 3. Daca tocmai atunci vine, unde sa fugi? Inconstienti concluzionam, graba asta s-ar putea sa ii coste scump. Mai scump decat o bucata de casca, caci la 60 km/h, nu stiu ce umar sau gat rezista la impact.

Cu moralul ridicat, le uram succes celor care stau sa treaca la coborare. Inca 4 ore si suntem sus. O nimica toata, va fi frumos. Urcarea pe stanca golasa o vizualizasem in atate poze pe internet, stiam cum arata, care sunt pericolele. Are in mult locuri cabluri fixe de asigurare, dar ruta de urcare nu este unica, este catarare pe bolovani mari si o poti lua pe unde crezi ca e mai bine. Si cum cel mai bine este in sus, in sus o luam. Unul cate unul, caci aglomeratia e mare: foarte multi urca caci se anuntase vreme buna in doua zile, dar si foarte multi coboara, dupa cele 3 zile insorite care fusesera. Lucian si Ileana ajung in fata, la fel si Stefan. Lipsa de aer si greutatea fac anevoioasa inaintarea. Vantul, puternic pe alocuri, iti ingheata mainile si fata. Nu poti sa te infofolesti in haine, caci transpiri si nu mai esti apt de efort. Urcand doar in tricou si geaca, incerc sa tin pasul. Desi nimeni nu spune ca se grabeste, toata lumea vrea sa ajunga cat mai repede la cabana, sa intre la caldura, sa isi lase rucsacul jos. Doar Tibi merge linistit in spate, ne-a promis el de jos ca “Ultimul o sa fiu, incet, dar sigur, de data asta nu il mai ratez”. Oricat as incerca sa imi aduc aminte ca am promis ca o sa savurez fiecare pas, nu pot sa savurez atingerea stancilor cu mana.

Calda din cauza efortului, iti ingheata imediat la contactul cu stanca inghetata. Prin locurile unde se topise zapada o pojghita de gheata subtire isi facuse aparitia pe stanci. Trebuie sa fie tare frig, imi ingheata extremitatile si ma enerveaza cei care coboara haotic, fara sa dea prioritate la urcare. Dic cauza efortului si a stresului, toti oamenii sunt irascibili. Diversi comenteaza la modul nostru de urcare, ca nu le dam prioritate, ca nu suntem atenti. Nu ii condamn, nici noi nu eram lapte si miere. E greu, dar asta este. Am venit aici pentru ca am ales asta si o sa mergem pana la capat cu zambetul pe buze. Cu 100 de metrii inainte de capat, de unde refugiul Gouter parea asa aproape, ma lasa nervii in privinta frigului. Transpiratia imi ingheta pe gat si pe incheieturi, la 3700 metrii e frig de-a binelea. Imi caut un locsor pe o piatra plata, admir sirul de alpinisti din urma noastra si imi caut in rucsac. Aparatul foto, polarul, manusile, caciula, niste ciocolata si o gura de apa.

Nu stau prea mult, caci am fost deja depasit si doar Tibi mai este in spate. Nu este o competitie cine ajunge primul, ci cine ajunge si cine se intoarce. Atat. Simplu. Si pe langa asta, vreau sa imi placa. Se vede superb in departare, toata valea Chamonix, raul Arve si muntii de 2700 de metrii de pe partea cealalta a vaii. Un moment placut in infernul urcarii. Deasupra mea, Lucian si Ileana sunt pe ultimii metrii, aproape au ajuns. O sa ajung si eu, nu-mi fac probleme. Fizic ma simt excelent, ciocolata si poza m-au motivat si mi-au dat incredere sa continui. Imi pun rucsacul la loc in spate si imi continui urcusul. Observ ca nu sunt cabluri peste tot, unele locuri chiar periculoase nu au nici un fel de asigurare. Oare nu am luat-o eu pe ruta buna? Mai tarziu voi afla de la ceilalti ca noi am urcat tinandu-ne dupa un punct rosu de marcaj, care credeam noi ca este drumul. De fapt, acela era varful muchiei si probabil drumul practicat cand marginile erau acoperite cu zapada si gheata. Altfel, se putea urca in mici serpentine cand prin stanga, cand prin dreapta. Nu-I nimic, oricum a fost frumoasa catararea. Ajuns pe ultimii metrii, respirand greu, Andrei ma incurajeaza din marginea refugiului. Stai ca vin, acusica, sa nu mancati fara mine. Radem impreuna cu ceilalti din echipa care ne asteapta pe mine si pe Tibi in fata usii. Sa vezi ce plin e aici, mi se zice de sus. Hm, ma asteptam, dar nici chiar asa.