Flight to Moskvina Base Camp – 2010.07.24
“All human wisdom is summed up in two words – wait and hope”
Dimineata suntem amagiti cu zvonuri cum ca elicopterul va zbura. Colegii alpinisti incep sa isi stranga corturile, noi asteptam. In cazul in care va veni, le vom strange si noi repede. Nu are rost sa ne grabim, oricum nu suntem in primul zbor.
Soseste un avion cu alpinistii care isi cumparasera “full package”, in care aveau inclus transportul cu avionul/elicopterul din Dushanbe in Jirgital. Tot satul se strange sa vada aparatul de zbor…
Copii se apropie la fel de interesati si de noi,
In zilele in care am stat au tot sosit masini cu alpinisti, in total ne adunaseram aproape 120 de oameni. Ghizi, alpinisti, toti la un loc, tabara urma sa o deschidem chiar noi.
Intr-un final apare minunatia, un aparat de zbor rusesc necunoscut noua din poze. Din cate ne documentasem, trebuia sa fie un elicopter militar… Nu mai conteaza, a ajuns, curand o sa zburam si noi.
In jurul aparatului de zbor roiesc copiii tadjici…
Inainte de a zbura spre Base Camp, unde stiam ca vom fi rupti de civilizatie o luna intreaga, ne-am hotarat sa mai cumparam mancare locala. Conserve, carne, supe instant, diverse prafuri si dulciuri.
Cat pentru o ultima masa calda, mergem la tanti “Ludmilla” sa mancam… In bucatarie nimerim o colonie de muste stand bine-mersi pe viitoarele lipioste (paini traditionale tadjice)
Le fotografiem, stiind cu siguranta ca acelea sunt singurele lipii/paini proaspete din sat si ca dupa ce vor fi coapte una o vom manca acolo iar celealte ne vom tine 30 de zile pe munte. (Ceea ce s-a si intamplat, dupa 20 de zile lipiostele fiind folosite ca fata de masa, fund pentru taiat carnea, suport de tacamuri si uneori pe post de paine)
Pozam entuziasmati si bucataria, in care frigiderul avea rol multifunctional de dulap iar cada rol de chiuveta.
Dupa pranz, stiind ca elicopterul nu mai poate zbura (dupa ora 2 se face prea tarziu sus in munti si vremea se poate strica foarte repede) asa ca ne hotaram sa mai facem o drumetie de antrenament pe dealurile din apropiere. De data aceasta urcam ceva mai abrupt, alegem o vale pietroasa.
Se face tarziu, coboram dupa apusul soarelui, avem frontalele si cunoastem deja imreurimile cat sa nu avem unde sa ne ratacim.
Urmatoarea zi, daca avem noroc, vom zbura si noi. Facem o inspectie aparatului de zbor, nu il pazeste nimeni in mijlocul pustietatii. Cateva cadre cu expunere lunga si suntem multumiti ziua ce tocmai a trecut.
Aproape am ajuns in base camp… Ne facem ultimul “dus” la furtunul din gradina, o salata de cruditati intr-o jumatate de pepene si adormim linistiti, pentru ultima oara la o altitudine normala.
De acum nu mai avem cale de intoarcere la propriu, elicopterul va zbura in primele zile ca sa duca alpinistii sus, iar dupa o luna ca sa ii aduca inapoi in civilizatie. Asteptam cu nerabdare, nu putem sa adormim… Ne foim, mai schimbam o vorba, ne gandim ca vom dormi foarte putin, elicopterul va incepe transferul devreme. Ce mai conteaza, zburam…
Copii se apropie la fel de interesati si de noi,
In zilele in care am stat au tot sosit masini cu alpinisti, in total ne adunaseram aproape 120 de oameni. Ghizi, alpinisti, toti la un loc, tabara urma sa o deschidem chiar noi.
Intr-un final apare minunatia, un aparat de zbor rusesc necunoscut noua din poze. Din cate ne documentasem, trebuia sa fie un elicopter militar… Nu mai conteaza, a ajuns, curand o sa zburam si noi.
In jurul aparatului de zbor roiesc copiii tadjici…
Inainte de a zbura spre Base Camp, unde stiam ca vom fi rupti de civilizatie o luna intreaga, ne-am hotarat sa mai cumparam mancare locala. Conserve, carne, supe instant, diverse prafuri si dulciuri.
Cat pentru o ultima masa calda, mergem la tanti “Ludmilla” sa mancam… In bucatarie nimerim o colonie de muste stand bine-mersi pe viitoarele lipioste (paini traditionale tadjice)
Le fotografiem, stiind cu siguranta ca acelea sunt singurele lipii/paini proaspete din sat si ca dupa ce vor fi coapte una o vom manca acolo iar celealte ne vom tine 30 de zile pe munte. (Ceea ce s-a si intamplat, dupa 20 de zile lipiostele fiind folosite ca fata de masa, fund pentru taiat carnea, suport de tacamuri si uneori pe post de paine)
Pozam entuziasmati si bucataria, in care frigiderul avea rol multifunctional de dulap iar cada rol de chiuveta.
Dupa pranz, stiind ca elicopterul nu mai poate zbura (dupa ora 2 se face prea tarziu sus in munti si vremea se poate strica foarte repede) asa ca ne hotaram sa mai facem o drumetie de antrenament pe dealurile din apropiere. De data aceasta urcam ceva mai abrupt, alegem o vale pietroasa.
Se face tarziu, coboram dupa apusul soarelui, avem frontalele si cunoastem deja imreurimile cat sa nu avem unde sa ne ratacim.
Urmatoarea zi, daca avem noroc, vom zbura si noi. Facem o inspectie aparatului de zbor, nu il pazeste nimeni in mijlocul pustietatii. Cateva cadre cu expunere lunga si suntem multumiti ziua ce tocmai a trecut.
Aproape am ajuns in base camp… Ne facem ultimul “dus” la furtunul din gradina, o salata de cruditati intr-o jumatate de pepene si adormim linistiti, pentru ultima oara la o altitudine normala.
De acum nu mai avem cale de intoarcere la propriu, elicopterul va zbura in primele zile ca sa duca alpinistii sus, iar dupa o luna ca sa ii aduca inapoi in civilizatie. Asteptam cu nerabdare, nu putem sa adormim… Ne foim, mai schimbam o vorba, ne gandim ca vom dormi foarte putin, elicopterul va incepe transferul devreme. Ce mai conteaza, zburam…