Cine joacă ruleta rusească la 8000 de metri înălțime (Jurnalul National)
“La – 40 de grade faci răni în nas, îți plesnesc capilarele și te doare tot. Ai pofte, amnezii , halucinații”
“Hei, ai idee cum ajung la tabăra următoare?”. “Sigur, drept în față și la stânga după primul cadavru cu cizmele roșii!”. Sunt scene reale care poate se întâmplă chiar acum, în această secundă, pe cei mai înalți munții ai lumii. Alpinistul Tiberiu Pintilie (Tibi) le-a trăit în Himalaya și-n Pamir și poate le va retrăi și vara aceasta, în expediția de pe Everest cu încă trei prieteni. Dar nu-i nimic terifiant, astea-s lucruri normale dacă vrei o călătorie-n nori, zice. Pentru Everest, de pildă, plătești zeci de mii de euro doar taxa de urcare și te pregătești un an sau doi, ca să treci senin pe lângă cadavre cu ochii deschiși, pe jumate îngropate-n zăpadă ori cu degetele ieșind albe din gheață. Iar asta se întâmplă chiar și mai pe jos, pe la 5 000 – 6.000 de metri. Sunt resturile curajoșilor omorâți de presiune, de ger și de oboseală chiar pe ultima sută de metri, pe drumul de întoarcere, poate chiar imediat după ce au cucerit vârful. Căci cei mai mulți, zice Tibi, așa mor, la coborâre, fără să-și dea seama. Se așează-n zăpadă pentru un minut de odihnă și se mai trezesc pe lumea cealaltă.
Everest: 200 de morți înfipți în poteci
Dar cu toate astea, lumea civilizată produce din ce în ce mai mulți expediționari ai înălțimilor. Sunt excentricii neînțeleși care dau concediile frumoase și confortabile pe o “ruletă rusească” extrem de riscantă și de scumpă. Cunosc prea bine ce înseamnă să forțezi bariera de oxigen, dar tot pleacă. Știu că numai Everestul are peste 200 de cadavre înfipte-n poteci. Știu și că unul din opt alpiniști plecați spre vârf nu se mai întorc niciodată. Sau cel puțin așa arătau cifrele acum zece ani. Dar ei se încăpățânează să schimbe statistica. Iar Tibi este unul dintre ei. A respirat la 8000 de metri și acum nimic nu-l mai sperie. Ne povestește simplu și firesc, ca și cum ar vorbi despre altcineva: “De la 5500 de metri în sus corpul începe s-o ia razna. Ți se schimbă digestia și procesul de nutriție, organismul nu te mai ascultă, rănile nu ți se mai vindecă. “De la 7000 în sus e altă lume. La minus 40 – minus 60 de grade faci răni în nas, îți plesnesc capilarele și te doare tot. De la altitudinea aia nimic din organism nu ți se mai regenerează și corpul începe să-ți moară puțin câte puțin. Iar principala te grijă devine să nu mori. Creierul funcționează altfel decât știai tu, începi să ai halucinații și tot felul de poftele. Eu, de exemplu, și jos, în Mineralnye Vody (n.r. în traducere, apă minerală în limba rusă) visam noaptea numai apă minerală. Dacă nu ești foarte bine aclimatizat faci edem pulmonar și cerebral, adică ți se umflă capul la propriu și ai senzația că-ți plesnește. Și n-ai încotro, trebuie să te întorci, chiar dacă te-ai pregătit un an întreg pentru expediția aia. Există alpiniști cu multă experiență care fac edem și se întorc acasă, uneori asta-i chestie de noroc, n-ai cum s-o controlezi”.
“Îl întrebi de ce te-a strigat, el a și uitat. Și-ți vine să-l mănânci de ciudă”
“Oricum, oricât de bine aclimatizat ești, din cauza lipsei de oxigen te doare capul, vomiți și ai amnezie. Pur și simplu, când te așezi la masă, în cort, poți să-ți dai seama că nu-ți mai amintești lucruri mărunte, ce voiai să-i zici colegului, nume de obiecte… stai să te întrebi cum îi zice lingurii, te chinui să-ți amintești și uneori de abia mai reușești să legi cuvintele. Sunt, așa, ca niște pete albe pe creierul tău. Iar chestia asta te mai ține o vreme și după ce ai ajuns jos, acasă. De pildă eu, întors odată de pe munte, am uitat cum o cheamă pe o foarte bună prietenă pe care o știam de multă vreme. Iar alți alpiniști au probleme cu discursurile când se întorc. Și mai e ceva: la peste 7000 de metri poți să te enervezi din nimic – noi ne-am certat odată pe un simplu baton de ciocolată. Dar te poți supăra pe celălalt doar fiindcă și-a legat șiretul într-un fel. Sau doar fiindcă vine în spatele tău și te strigă. Normal, tu-ți auzi numele și te chinui să întorci capul, din instinct, uitând că asta te amețește sau că ți-ai propus, oricum, să stai nemișcat ca să-ți conservi astfel toată energia disponibilă. Că da, uneori trebuie să faci și asta. Ei, și când îl întrebi pe ăla de ce te-a strigat, el a și uitat. Și-ți vine să-l mănânci de ciudă”.
Prima friptură, după două luni în munți: “Ne-am uitat unul la altul și am început să plângem”
Îl întrebăm cum și-a făcut nevoile la înălțimile alea. Zâmbește. “Păi uite așa: pipi faci în sticlă. Dacă bate vântul tare sau e furtună, devine o aventură până și să ții sticla drept. Pe urmă, treaba mare normal e să o faci cât mai des, să elimini toxinele. De obicei îți sapi singur groapă-n gheață. Dar nu poți să faci destul de des, normal, e imposibil la minus 40 de grade. D-aia e bine să te chinui să faci o dată și bine! Dacă te ia diareea la 7000 de metri e foarte, foarte rău. Și te cam ia că organismul tău nu e făcut pentru înălțimile alea. Duș faci la ghețar. Sau poți să stai și o lună nespălat. Microbii cam mor la frigul ăla, atâta numai că ți se formează pe corp așa, o crustă neagră. Își mai dai cu un șervețel umed pe tine, dar jegul tot în piele rămâne”. Iar după experiențele astea, după ce coboară din nou în lumea civilizată, parcă vede totul cu alți ochi. Dintr-o dată mâncarea devine mai bună, cerul mai albastru, iarba mai verde, oamenii mai buni, femeile mai frumoase, iar el mai fericit. “Nu că apreciez acum apa caldă mai mult decât înainte… apreciez apa curentă! Nici nu ne dăm seama cât de norocoși suntem că avem apă să ne spălăm oricând vrem noi! Iar când am coborât cu Adi de pe munte – după două luni de conserve, batoane și supă la plic – și ni s-a pus în față o farfurie cu friptură caldă, ne-am uitat unul la altul și am început să plângem. Și abia după aia am mâncat”. (Va urma)
HOINARII. Orăşeni pe muchie de cuţit, între gheţuri şi prăpăstii
Cine sunt românii care-şi pregătesc anul sabatic pe Everest. Călătorii la limita dintre viaţă şi moarte
Tibi scrâşneşte din dinţi desfigurat, se luptă cu două gantere, gâfâie şi apoi, lac de sudoare, trage uşa sălii de sport şi o ia la sănătoasa prin zăpadă. Nu, n-a fugit, zâmbeşte Bogdan Câlţia, antrenorul. “L-am trimis afară să alerge prin zăpadă, în jurul sălii, să-şi fortifice plămânii!”. Pare dur, dar e obligat. Știe că fiecare exerciţiu fizic, oricât de banal ar părea, i-ar putea salva viaţa elevului său acolo, sus, pe Everest. Căci Tiberiu Pintilie zis Tibi şi-a calculat bine: în aprilie îşi va lua lumea-n cap şi va fugi să cucerească vârful Terrei cu încă patru prieteni: Stelian Păvălache, Robert Chirileanu şi curajoasa Oana Harabagiu. O studentă frumoasă şi fragilă ca o păpuşă de porţelan. Vor marca, astfel, zece ani de la prima expediţie românească pe Everest. Dar asta-i costă multă trudă încă de aici, de la Bucureşti. De câteva luni se antrenează zilnic tuspatru, nesfârşite ore după serviciu, seara, cuminţi şi transpiraţi, fără să scoată un sunet. Două luni de zile vor sta acolo sus, în munţi, suspendaţi între cer şi pământ, printre prăpăstii, gheţari şi bolovani. Va fi anul lor sabatic pe muchie de cuţit, După un an de muncă tenace în jungla oraşului, au decis că merită ce-i mai bun: riscul calculat. Stelian e fotograf, Tibi, tehnician în telecomunicaţii, iar Robert, om de televiziune. Tibi, însă, e cel mai excentric dintre toţi: toate pauzele lui de lume şi le-a petrecut în nori, la limita dintre viaţă şi moarte, în cele mai periculoase locuri din lume: pe Mont Blanc, la 4807de metri, pe Etna (3330 metri), în Caucaz, pe Cho Oyu (8201metri) din Himalaya sau în Pamir, până la 7495 de metri. Acolo unde corpul începe să moară în sensul propriu.
“Tibi se luptă cu lentilele de contact, Adi cu diareea”
În 2010 a trăit-o pe pielea lui în Pamir, Tadjikistan, când a dus o luptă crâncenă cu sine – şi el, şi tovarăşii de drum. Necazurile au început din a doua săptămână şi toată istoria e trecută în jurnalul de călătorie: “Ziua a opta – facem aclimatizare la 4.600 de metri. Ne-am trezit pe Ia 7 jumate, am pregătit împreună mâncarea, lapte praf cu Nutrifort, cereale, un baton energizant şi două vitamine, am spălat vasele, am reparat cortul”. Iar a doua zi: “Un soare puternic ne trezeşte dis-de-dimineaţă. Pe Lucian şi pe Radu încă îi doare capul, Tibi se luptă cu lentilele de contact, iar Adi cu diareea (…). Rucsacii devin din ce în ce mai mari şi mai grei. Drumul nu e bine semnalizat, mergem pe morene, de multe ori trezindu-ne că ne aflăm în mijlocul gheţarului sau pe o pantă abruptă. Pe Radu încă îl doare rău capul, l-am băgat în cort, i-am dat bocancii jos şi l-am bagat în sac, ne spune Tibi din cortul vecin”. Într-un final, Radu Simion aproape că a fost la un pas de moarte. A făcut edem pulmonar şi cerebral. Noroc cu elicopterul că l-a cărat urgent jos, în oraş, la spital.
Delicatesa înălţimilor: supă de zăpadă fiartă
Ziua a zecea. Lucian Roşu şi Tibi zac nemişcaţi în cort cu dureri de cap. Abia reuşesc să schiţeze câteva gesturi. Este efectul presiunii şi al lipsei de oxigen. Adi Fako e cel mai zdravăn astăzi: topeşte zăpada în cort, o fierbe, îi adaugă pastile sterilizatoare, varsă plicul de supă, îi adaugă câteva bucăţi de slănină şi-şi hrăneşte tovarăşii. Deja încep să piardă din puteri.
Ziua a 12-a: “Urcăm până la 5100 de metri spre Cetireh. Mergem pe morena laterală a gheţarului Moskvina, printre seracuri şi crevaşe, prin zone cu pericol de avalanşe. Pentru prima oară simţim frigul şi vântul de Pamir. Împrumutăm două lopeţi şi repejor săpăm dormitorul. Ziua a 13 – urcarea spre colosul de 6400 de metri devine dificilă. La fiecare zece minute facem pauză de odihnă. Din când în când suntem zguduiţi de avalanşe. Mai respirăm o oră aer Ia 6100 de metri, pentru aclimatizare”. Restul zilei şi-au petrecut-o cu hârtia igienică în mână. Dizenterie. Dar chiar şi aşa, tot sunt norocoşi că sunt încă împreună. Echipa spaniolă a abandonat expediţia pe vârful Korzhenevskaya: unii s-au certat, alţii au cedat fizic şi psihic. Ai noştri stau în cort lipiţi unii de alţii, împărţind în trei un biscuite cu ciocolată. Le iese abur din gură şi ar ucide pentru un duş şi-o friptură bine făcută, dar Tibi se ţine de bancuri: “Și acum vă prezentăm prognoza meteo! Mâine va fi cald şi bine… sigur, la altitudini sub 5 600 de metri”.
“Simţim greutatea fiecărui cubuleţ de zahăr”
În ziua a 16-a rucsacii devin brusc imposibili. Mai devreme acolo jos, în tabără, îşi număraseră fiecare cub de zahăr necesar pe drum, fiecare plic, fiecare bucată de pâine, să fie siguri că le ajung. Acum le vine să arunce totul în zăpadă, numai să scape de “crucea” aia imensă de 25 de kile din spinare. Dar nu se pot lipsi de cort şi sac de dormit, de colţari, carabiniere, hamuri, beţe, corzi, pioleţi, funii şi multe altele.
“Traseul e presărat cu gheaţă ca sticla. Simţim greutatea fiecărui cubuleţ de zahăr. Urmează o trecere dificilă pe sub capătul inferior al unui gheţar. Cât un bloc de 40 de etaje. Trecem unul câte unul, aproape alergând pe sub gheţar”. Ziua următoare a fost un film de groază: “Un rus merge pe lângă perete rezemat de el, să nu fie lovit. 0 frică de nedescris ne cuprinde. Mergem ca broaştele ţestoase, cu spatele Ia perete. Faci un pas în faţa cortului, îţi cad pietre în cap; faci doi paşi, cazi în hău”. Se pare că doi unguri au plecat de la 5800 de metri spre vârf şi nu s-au mai întors. În ziua cea mare, când să ajungă şi ai noştri pe vârf, alt necaz: hydrobag-ul lui Tibi s-a fisurat. “Cât de rău e?”, întreabă Adi. “Destul de rău, pe spate sunt ud pâna Ia piele. S-a scurs ceva din ceaiul ăla!”, răspunde Tibi. Dar asta nu-l împiedică cu nimic, el vrea să urce până în vârful Korzhenevskaya aşa, cu spinarea udă.
SMS cu lacrimi îngheţate pe obraji: “Imposibilul există doar în gândul vostru”
Şi o face, numărând în gând ca un copil: încă zece paşi, încă 16 respiraţii. Pe urmă n-a mai avut răbdare, ultimii paşi până în vârf i-a făcut alergând. Iar sus de tot la 7105 metri, gâfâind flămânzi şi osteniţi, abia au mai avut putere să chiuie şi să se ia în braţe. Se pregătiseră un an întreg pentru o bucurie scurtă de 40 de minute. S-au conectat la satelit şi au trimis acasă un SMS: “Nu încetaţi niciodată să visaţi, să credeţi în visele voastre, să vreţi mai mult ca oricine să le îndepliniţi. Imposibilul există doar în gândul vostru. Noi am visat, am vrut, am luptat pentru visul nostru până Ia capăt. Pentru că: nu e altitudinea, e atitudinea. Adi, Tibi şiLuci, 6 august 2010, Korzhenevskaya, 7105 metri”. Nici să lăcrimeze n-au putut, că le-au şi îngheţat lacrimile pe obraji. Știau că dintre toţi cei care pleacă spre Pamir doar 30% ajung până în vârf. Și parcă nu le venea să creadă că lor le-a reuşit chiar şi aşa, cu bani puţini şi echipament vechi, de împrumut. La coborâre, la 6000 de metri în furtună, ceaţă şi viscol, au dat peste eşarfa plină de sânge a unei iranience dispărută de câteva zile. Iar peste alte zeci de ore de ţurţuri la nas şi la barbă, s-au înfiorat de povestea colegilor iranieni blocaţi în gheaţă, fără gaz, la peste 7000 de metri. Dar pe Tibi toate astea l-au ambiţionat. Aşa că anul trecut iar s-a rupt de lume până-n Pamir, dar mai sus, la 7495 de metri, pe vârful Kommunismus. (Va urma)
