Stairway to Heaven – Partea I

Sunt acele momente in viata cand tot ceea ce ai muncit pana atunci, tot ceea ce ai sperat si ai vrut se rezuma la o singura decizie de a continua sau de a te intoarce. Ca la constructia unui castel de carti de joc, pana in ultimul moment trebuie sa iti pastrezi directia si sa te tii de visul tau. Pana in momentul in care castelul tau se darama…

Am muncit un an petru expeditia din Cho Oyu, un an in care am sperat, am visat, am trudit si am transpirat pentru un ideal poate de prea putini inteles. Pot sa cred sincer ca doar noi doi (eu si Tibi Pintilie) stim ce a insemnat sa ne gasim sponsorii, sa urcam vai si creste pentru multe ore la rand, sa pedalam pana la epuizare, sa alergam pana nu mai putem, sa ne pregatim pe toate planurile. Si in septembrie 2011, timp de o luna si jumatate ne-am trait visul, am savurat cu pasiune si cu durere fiecare secunda, am facut pas dupa pas, am urcat mai sus, spre cer, spre nimicul de deasupra noastra.

Am fost pentru prima data pe un munte de 8000m – este adevarat ca sunt cele mai dificile locuri de pe Pamant unde poti sa vrei sa ajungi. Sute de oameni in tabara de baza, cu un echipament care mai de care mai bun, sute de iaci, zile nesfarsite de incordare, de efort extrem, de speranta, de vise. Din pacate acum am afat ca un munte de 8000m este in acelasi timp si o destinatie “turistica” petru cei care folosesc ghizi, serpasi si oxigen, ca in felul acesta dificultatea este redusa pana la nivelul unui munte de 5000-6000m, ca pentru cei care apeleaza la aceste mijloace varful este atins cu o probabilitate mare, ca este tot ceea ce conteaza pentru ei.

Pentru noi ceilalti, care am venit aici pentru experienta incredibila pe care ti-o ofera cele 6 saptamani, cei care incercam varful fara experienta, fara oxigen si fara serpasi, in cel mai sportiv stil posibil, pentru noi atingerea varfului este un bonus, un vis atat de greu de atins, un ideal la care speram neincetat.

Din pacate vremea de aici este o loterie, cate 3-4 prognoze diferite, uneori una dintre ele alteori nici una nu corespund cu realitatea. Pentru a-ti mari sansele sa ajungi pe varf trebuie sa fii aici din prima zi a sezonului, pentru a te pregati si a te aclimatiza cat mai bine posibil, pentru ca intr-o fereastra scurta de vreme buna sa fii pregatit sa ataci varful. Pentru noi a fost o greseala sa ajungem spre jumatatea sezonului, intr-o data prea tarziu stabilita de agentie care ar fi trebuit sa stie toate acestea. Data de plecare initial stabilita, 9 septembrie, a fost decalata inca o data de o sarbatoare chinezeasca – legata de data de anexare a Tibetului – astfel incat permisul nostru de sedere in Tibet a fost decalat cu 5 zile. 5 zile care au facut sa fim ultimele echipe care au ajuns in Advanced Base Camp.

De aici lucrurile s-au tinut lant, intrucat perioada noastra de aclimatizarea fost scurtata la maxim, iar noi am fost la limita de a avea probleme si in primele zile – Tibi a trebuit sa coboare pana spre 5000m pentru ca nu s-a simtit destul de bine. Iar in timp ce noi ne resimteam in Base Camp si abia puneam tabara 1, celelalte echipe ajunsesa sa doarma deja la 7200, in tabara 2, iar prima echipa – cea de coreeni – sa atinga varful.

Tibi a plecat apoi in aclimatizare in tabara 1 superioara, insa norocul nu i-a suras, caci in cele 3 zile cat a stat pe munte a fost furtuna de zapada, au murit 3 oameni si s-au schimbat planurile tuturor echipelor. Dupa cele 3 zile de vreme foarte urata urmau 4-5 zile de vreme buna, cu soare, fara vant si temperaturi normale pentru 8000m: -35. Apoi, prognozele anuntau venirea iernii, cu vreme foarte urata si cu vant puternic in zonele inalte, intrucat curentul globaj Jet Stream urma sa coboare in Himalaya aproape de 8000m. Asta ar fi insemnat vant de 250km / h sus si imposibilitatea de a mai ajunge pe varf sezonul acesta.

Am luat atunci singura decizie pe care am fi putut sa o luam, dat fiind efortul pe care l-am facut ca sa ajungem in Himalaya anul acesta: sa fortam, desi nu eram aclimatizati, si sa mergem in stil alpin (doar in sus din tabara 1, de la 6400) cat mai repede posibil, sa apucam fereastra de vreme buna. Am riscat foarte mult sa facem edem cerebral si pulmonar, sa ne deshidratam, sa degeram – fara aclimatizare frigul se simte mai intens. Ne-am evaluat des starea fizica si am urmarit semnele care ar fi indicat o inrautatire ireversibila a corpurilor noastre, ne-a fost rau, insa in primele zile am avut doar migrene care nu ne lasau sa adormim…

Tibi avusese doar o zi de pauza in Base Camp, mai precis 24 de ore, pentru ca a ajuns intr-o dupa-amiaza la intoarcere din tura lui de aclimatizare, apoi noi 2 am plecat inapoi spre Camp 1 a doua zi dupa-amiaza. Deshidratati, cu odihna putina, cu mult echipament, am ajuns pe intuneric in tabara 1, unde am avut de furca cu frigul pentru a ne topi zapada si a ne face masa de seara – mult timp si energie pierdute.

Spre tabara 2 am plecat dupa celelalte echipe, in intarziere cu decalajul avut de cu o seara inainte. Cu 20 kg in spate, urcand spre tabara 2 de la 7200, drumul a fost foarte lung si foarte anevoios – am urcat aproape 8 ore, ajungand din nou dupa lasarea intunericului, insa aici problemele au fost mai mari. Neaclimatizat si obosit, senzatia de frig a fost mult mai acuta, astfel incat m-am trezit in cort cu partea din fata a ciorapilor inghetata si cu degetele vinete. Am pierdut timp cu Tibi sa le reincalzim, intrucat dureau foarte tare, apoi ne-am facut prea putina apa si mancare – prima noapte la 7200, fara preaclimatizare se simte foarte dificil, ti-e rau, te doare capul, te misti greu, ai degetele de la maini inghetate si abia le poti misca si pe deasupra nu ai pofta de mancare. Mai mult, rucsacii grei au amplificat durerea de cap si oboseala. Spre deosebire de asta, la 7105m in Pamir a fost o “vacanta” placuta…

A doua zi am vrut sa ramanem la 7200, ne-am trezit cu gandul ca vom putea sa ne hidratam si sa ne hranim cat de cat, insa am aflat din ultimele prognoze ca in 2 zile vremea se va strica si daca vrem sa incercam varful ar fi bine sa o facem urmatoarea noapte – pentru noi, o veste devastatoare, intrucat cu toata oboseala deja acumulata ar fi trebuit sa strangem repede tot ce aveam si sa urcam in tabara 3 – la 7600. In urma celorlalte echipe, am luat cortul mic, un singur sac de dormit pentru amandoi, pufoaicele pe noi, o portie de mancare pentru amandoi si am plecat spre tabara 3. Sa respiri este un adevarat chin, cu senzatia unui excavator pe piept, tusind si scuipand din plamani din cauza aerului inghetat… Si peste asta, trebuia sa urcam… ceea ce am si facut, am urcat si tot urcat, traseul de 3-4 ore reusind sa il terminam in 7…

In tabara 3 deja 6-7 corturi erau pline, alpinisti sau clienti cu oxigen, toti asteptau linistitit venirea intunericului ca sa poata incerca varful. Negasind nici o platforma de zapada libera, a trebuit sa sapam aproape o ora pentru a face un loc pentru cort.

Tarziu, aproape de ora 8, am reusit sa intram in cortul nostru foarte prost asezat – 1/3 din el atarna in gol – si ne-am apucat sa topim zapada pentru apa si pentru mancare. Planul era sa ne hidratam cat de cat, sa dormim 2-3 ore apoi imbracati si cu tot ce aveam sa plecam spre varf, la 10-11 noaptea…