Acasă Expeditii Dzergatol – Tadjikistan

Dzergatol – Tadjikistan

0
Dzergatol – Tadjikistan

Day 4 – Jirgatal – 2010.07.22

Ajungem pe intuneric in Jirgatal, pare-se in fata aeroportului local. Suntem rupti de oboseala, luam rucsacii, intindem izoprenele in fata claridii si adormim in soarele bland al diminetii. Toti ceilalti alpinisti fac aceleasi lucruri ca si noi.

E dimineata se face prea cald, iar noua ne e teama sa adormim. O ceata de copii misuna pe langa bagajele noastre ca o colonie de furnici. Peisajul este demential, razele soarelui luminand extraordinar muntii din jurul nostru. Pentru prima oara vedem munti inzapeziti in departare emotiile apropierii de tabara de baza fiind mai mari.

Asteptam sa vina elicopterul, dar asteptam in zadar, la 10:00 dimineata cativa alpinisti care discutasera cu directorul aeroportului anunta ca nu vine nici un elicopter. Atmosfera e tensionata, toata lumea e nemultumita, unele grupuri nu isi gasesc bagajele, altele deja puneau corturile in curtea cladirii aeroportului.

Un aeroport, e mult spus, caci e o cladire cu un birou functional, o pista de aterizare pe care joaca copii fotbal si magarii pasc iarba.

Probabil aterizeaza odata pe an un avion de agricultura estimam noi. Facem si noi ce fac si altii, scoatem corturile, ne instalam in gradina aeroportului intr-un colt ferit si desfacem rucsacii. Se pare ca o sa stam o vreme aici.

E prima data cand montam corturile in aceasta expeditie, probabil vor urma multe alte momente. Ne impartim cumva, sa beneficiem de tot confortul, macar aici. Lucian si Adi vor dormi in Vaude Space Explorer iar Tibi si Radu in Northland. Ne mai invartim, ne mai fataim pana incercam sa intelegem ce se petrece. Incepem sa vorbim cu lumea, germanul Michael pare ca stie mai multe, e vorbitor de limba rusa, dar si Max, celalalt german, ne spun ca astazi nu vor fi zboruri spre base camp. Intre timp ne familiarizam cu locul, toaleta este de tip turcesc, cu gaura, apa este doar la un furtun, iar prin curtea aeroportului misuna copii tajici, ce par foarte dornici de cunoastere a noastra si a lucrurilor ce le detinem.

Incepand cu amiaza, dupa 3 zile de nesomn, ne bucuram de izoprenele nou cumparate. De saci de dormit nu poate fi vorba, desi suntem la 1800 m, e o caldura sufocanta, peste 30 de grade la umbra. Dormim pana dupa-amiaza, ne odihnim bine, urmeaza sa mancam. Decidem a nu incepe mancarea de altitudine, asa ca profitam de ocazie sa cautam un restaurant in asa zisul oras. Un oras, asezat in prima terasa (si singura) a raului Surkhob, ce formeaza o vale glaciara proeminenta. Acest asa zis oras e de fapt o “adunatura” de sate, iar pentru ca infrastructura rutiera s-a dezvoltat, aceste sate s-au unit.

In timp ce casele sunt mai degraba la poalele muntilor, culturile agricole sunt in apropierea raului. Pornim in cautarea unui restaurant. Primul e peste drum de aeroport, dar e cam zgomotos, plin de alpinisti falosi, iar noi cred ca ne dorim mai multa liniste si ceva mai specific. Pornim pe strada principala, plina de copii curiosi, murdari si cu haine rupte. Oamenii sunt primitori, ne saluta toti. Putinele magazine arata dezastruos, mancare expirata, putine produse, iar preturile, comparabile cu Romania, desi salariul mediu este de 25 $ pe luna!!! Ce-i drept, cel oficial, intrucat economia neagra e in floare in tot Tadjikistanul. In toata expeditia nu am primit de la nimeni bonuri sau facturi. Din vorba-n vorba ajungem la celalalt restaurant (sunt 2 in total). Mult spus restaurant, o casa batraneasca, cu 4 mese si scaune in jur, iar in spate o bucatarie.

In ciuda mizeriei crunte, spitalitatea tajika ne convinge sa ramanem. Incercam sa ghicim ce are de mancare, dar trebuie sa vedem cu ochii nostri. Ii aratam bucataresei pe un poster o poza cu un pui, iar ea ne duce in bucatarie sa ne arate ca tocmai a gatit asa ceva. Orez cu carne de pui si oaie, salata, lipiosca si ceai.

Nimic altceva. Ce putem alege? Luam tot ce are, suntem lihniti.

Desi nu ne intelegem cu tanti Ludmila (asa am numit-o, n-a inteles nimeni cum o cheama de fapt) prin cuvinte, prin semne totul e grozav. Mai are 3 fete, toate adolescente, chicotesc in spate tare rusinoase, ceea ce ne amuza teribil.
E ora 6, am mancat, si mai sunt ceva ore de lumina. Mai mult impinsi de dorinta de a face ceva miscare, cadem de comun acord sa urcam muntele cel mai apropiat de noi. Urcusul e abrupt, iar noi simtim efortul intens. Ne ingrozeste faptul ca aici, la 1800 m suntem transpirati si fara aer. Ne dam seama abia sus ca am urcat foarte repede, la aproape 2300m si ne simtim excelent, intr-o forma fizica foarte buna.
Pe la mijlocul urcarii, din spate, ne ajunge un bulgar, Bojan, profesor de biologie, pe la 30 de ani, bine facut. A mai fost pe Khan Tengri, Lenin, in Himalaya, iar acum se pregateste de Kommunismus.

Ajungem sus, pe o coama, unde petrecem 10 minute de facut poze si bineinteles flotari pentru antrenament si moralul echipei.

Coboram pe intuneric, desi e doar 8 seara. Ajungem inapoi in sat, decisi sa cumparam pepene. Intalnim niste copii tajici, ii rugam pe ei sa ne conduca.
Sunt foarte bucurosi, chiar reusim sa ne intelegem prin putinele cuvinte ce le avem in dictionarul comun. In final ajungem in bazar, e un camion vechi, plin de pepeni. Negociem pretul, turisti fiind ne cer mai mult decat ar fi cazul, dar pana la urma obtinem pretul bun. Ne indreptam agale spre corturi, devoram pepenele, dupa care, la ora 9 ne culcam din nou. E atat de cald ca dormim in tricou si colanti.
E prima zi in Jirgatal, iar tensiunea a crescut in randul nostru, asteptam cu nerabdare sa plecam de aici, oare cat va mai dura pana plecam? Toti se intreaba in jurul nostru dar nimeni nu stie nimic, poate maine vom pleca! Pana atunci visam la munti inzapeziti!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here