Sunetul pasilor apasati ne trezesc fara avetizare. Visasem ceva, eram pe alta lume. Ce tot bocane astia? Ah, e doua, au venit la masa. Lucian? Da. Ne dam de aici? Nu, lasa-I ca isi gasesc locuri. Ok, nu ma misc din sac. Lumina se aprinde, se aud susoteli, rasete, sunete de fermoare si sireturi stranse. Nu ne dam de-aici, e doar sub masa ocupat, pot sa stea si ei pe partea cealalta. La inceput nu se aseaza nimeni la masa sub care stateam noi, dar dupa ce sala de mese se aglomereaza aud cativa alpinisti apropiindu-se. “Those guys are sleeping here?” se aude de langa masa. “oh…” Ma bufneste rasul in sac. N-a mai pomenit oameni sa doarma sub masa, sau I se pare ca e mai buna cu ceva pentru ca plateste sa doarma in pat? “Are they allowed to stay here?” Hai ca asta e prea de tot, daca vreti ceva de la noi ne bateti pe umar si ne spuneti sa ne mutam. Altfel nu ne dam, facem pe surzii. Simt cum pe deasupra mea un bocanc maricel isi face loc, apoi se lasa usor pe podea in partea cealalta a capului meu. Continua asa si peste Lucian, pentru ca pe deasupra mea sa intre alta persoana. Nici macar nu ne-au intrebat, s-au asezat peste noi. Foarte bine, nici noi nu ne dam. O sa mancati 30 de minute, o sa plecati, o sa ajungeti pe varf pe ceata si o sa coborati fara sa vedeti nimic. Dar puteti sa va mandriti ca ati dormit in pat si ati asteptat indigniti o domnisoara de la bucataria refugiului sa va serveasca micul dejun, careia nici macar nu i-ati multumit. Nici nu v-au convenit cerealele cu lapte carate pentru voi cu elicopterul de jos. Nu, alpinistul-turist de astazi nu stie ce inseamna sa nu ai, lui totul I se cuvine. Asa cum am preconizat, in 30 de minute toti se ridica si pleaca spre varf. Dupa ce se ridica si cei de peste noi de la masa, Lucian scoate capul din sac si ma intreaba: Tu i-ai auzit pe astia ce frica le e? Am auzit ceva, dar nu multe ca incercam sa dorm. Asta de langa mine murea de frica, ii tremurau picioarele ca le tinea aproape de capul meu si ii zicea prietenului ce speriat e de urcarea asta noaptea. Straini grabiti, nu le pasa de nimic, ei vin aici ca sa urce pe Mont Blanc in doua zile. Te miri de ce isi varsa plamanii sau ii ia elicopterul…

A doua parte a noptii a trecut fara probleme, a doua zi dimineata ne-am trezit pe la 8, in alte zgomote de pasi. De data asta se vorbea mult mai incet in capatul salii, nu stiu daca ne reperasera sub masa, dar erau civilizati. Astia vorbesc romaneste? Hai lasa-ma, sa stii ca da. Mai tarziu aflam ca sunt niste prieteni de-ai lui Andrei, veniti sa urce pe varf in aceeasi perioada ca si noi. Ileana disparuse de sub masa, pesemne dupa 2 s-a dus si a luat locul vreunuia in pat. Am auzit ca se practica, dar cum noi aveam sacii si totul in sala de mese, nu ne-am mai deranjat cu mutarea.
Ne trezim cu totii, rontaim ceva de dimineata si mergem sa intrebam de vreme. Ceata azi, maine se anunta frumos. S-o anunta, ca azi se pare ca deasupra noastra mergi prin nor. Nu vezi la 5 metrii. Desteptii aia au plecat toti asta-noapte, ca azi vin altii cu alta rezervare si nu mai au unde sa doarma. Asa era, toti venisera fara saci de dormit, ce sa mai vorbim de corturi. Ce facem azi? Sus de tot nu mergem, ca e innorat. Stam aici si asteptam? Hai sa mergem pana pe Dome du Gouter, la 4200, ne propune Stefan. Vedem cum ne simtim, ne aclimatizam si studiem traseul pentru maine. Excelent, mergem. Dupa echipare ne aliniem si pormin in sus, fara sa ne legam caci nu parea deloc dificil. Vant nu era, doar ceata. Urmele coltarilor celor care plecasera noaptea se vedeau bine, nu era nici o grija sa ne ratacim. Urcam noi ce urcam, mai abrupt, mai plan, doar pe zapada bine batatorita. Mergeam bine, eram fericiti ca suntem aici, atat de aproape. Intreband cat mai este, ni se spune ca suntem pe Dom deja, aici e inceputul si peste 5 minute veti da de coama. Hm, asa repede? Hai sa mai mergem in sus, spre refugiul Vallot. Ok, nu strica la altitudine mai mare. Dupa inca o ora usurica suntem pe ultimii metrii inainte de Vallot.

Asta e putin dupa jumatatea drumului pana pe varf, ce simplu a fost. Decidem sa stam sa ne odihnim putin, sa decidem ce sa facem. Stefan ne propune sa urcam pe varf, pe ceata, ca au anuntat ca pana seara se face frumos. Eu nu sunt convins, stiu cum e norul lenticular de pe varf, nu pleaca imediat, iar servicul meteo in Alpi se pricepe la prognoze. Au zis maine ca e frumos, astept pana maine. Stefan nu are incredere in ei, vrea sa urce astazi. Daca maine e frumos, urcam si maine inca o data. Nu sunt de acord in nici un fel, nu poti sa il urci de doua ori pentru ca vei fi obosit dupa 2000 de metrii diferenta de nivel, de la 3800 la 4800, urcati si coborati in 7-8 ore. Maine noapte nu o sa mai fim buni de nimic. Si totusi, daca e si maine urat? Urcam maine si atat, asta e. Doua ore stam si discutam in contradictoriu. Fiecare are argumentele lui, care de ce sa nu zic, erau destul de convingatoare atunci. Tibi rade sarcastic: asta e a doua oara cand ajung la Vallot, iar cobor fara sa ajung pe varf? Ii spun ca de 4 ani astept sa urc pe mititelul asta, acum nu mai conteaza 12 ore pana la noapte. Urc bucata asta de doua ori, nu pe tot. Am zis ca ne aclimatizam, nu altceva. Intr-un final, dupa ce stam si cateva minute bune in refugiu, hotaram sa coboram. Mergem maine si gata, azi ne-am facut damblaua. Am facut o plimbarica pana la 4400, cum am scris in mesajul catre parinti acasa.

Coboram repede si zambareti, tinta de azi a fost Dome du Gouter, am depasit-o, ne-am aclimatizat inca putin si suntem mai pregatiti ca oricand sa incercam sa ajungem pe acoperisul Europei de Vest. Maine, cu putin noroc, o sa reusim. Increzatori, ajungem pe Dom. De la 4300 de metrii in jos norii se sparg, lasand sa se vada pana hat in zare. Ramanem inmarmuriti de frumusetea peisajului, ne oprim pentru a admira si a face poze. Tot restul drumului pana la refugiu am pozat, am ras si am discutat diverse, intr-o stare de spirit excelenta.