Mont Blanc – Capitolul 7

Mont Blanc – Cap. 7 – 2008.08.07

La refugiu s-a lasat cu festinul de dinaintea varfului. Nu luaseram foarte multa mancare, spre deosebire de Romania, unde o caram si o mai aducem si acasa inapoi, aici nu ne permiteam luxul de a cara in plus. Facem supa de pui cu multi taitei si cu ceapa aia gasita? Facem, ii raspund lui Lucian. Ceapa cu pricina o gasise cand am plecat de la Baraca Forestiera, de la 2800 metrii, lasata de vreun turist pe un bolovan. Doar era de mancare, o ceapa la altitudinea aia valora destul de mult pentru niste alpinisti hrapareti. Asa ca ceapa si-a facut si ea loc printre taitei, iar fiertura a fost apreciata in final.

Stingerea se dadea la 8 seara, ca in fiecare zi. In seara asta ne culcam in sala de mese, ca si ieri? Clar, se aude raspunsul. Atunci, hai sa luam o masa in primire. O sa fie aglomerat. Dupa ce fac aprovizionarea cu apa si ultimele 6 sandvisuri, cu niste resturi de cascaval si salam, ies la poza de seara. Probabil cel mai frumos apus de la altitudine, deasupra unei mari de nori care se spargea. Era liniste, vantul amutise complet. Sus erau ceva noi in continuare, dar prognoza se anunta buna si eram increzatori. Am admirat razele soarelui fara sa tin aparatul la ochi pentru cateva secunde. Asta nu voi putea sa inregistrez niciodata pe sensor, emotiile. Doar o imagine, care pentru mine va insemna acele 1000 de cuvinte.

Vanzoleala mare in sala de mese, caci cele 80 de locuri din cabana erau ocupate si alti 50 de alpinisti urcasera in decursul zilei. Se anuntase o noapte si o jumatate de zi frumoasa intr-o saptamana de ploi si furtuna, toti au urcat grabiti sa prinda momentul. In coltul nostru trebuia sa incapem 4 oameni, dar banca era deja ocupata de un batranel. Are you sleeping here? Yes, there is no other place. But it’s ok, you Romanians can stay here. I paied, you paied, we can all sleep here, right? Well, daca baiatu zice ca a platit, ii zicem si noi ca da, asa-i Lucian? Ii raspund mosului ca of course, you can stay here with us. De-asta traieste statul Francez, ca platiti voi bilet intreg ca sa dormiti pe sub mese. Macar noi stam pe degeaba…

DSC_2735

Imi iau singurul loc ramas in primire, cel de pe masa, si imi intend sacul. Din coltul de unde ma aflam se vedea intreaga imbarligatura de maini, picioare, echipament si capete iesind din sacii de dormit. Soarele nu apusese, dar inauntru se lasase linistea. Unii dormeau pe scaune, nu isi adusesera saci cu ei. Si asa e un somn de teoretic 4 ore. Practic, vom vedea cat dormim. Dupa o ora de stat in sac, cu dopurile pe urechi caci suntele cabanei noapte sunt deranjante, hotarasc sa ies din sac si sa dorm doar acoperit cu el. Mult prea cald aici. Ma hotarasc sa imi fac curaj sa ma duc la toaleta, calcand printre cei intinsi pe jos. In cabana liniste, nici o sforaitura. Oare cati dintre ei or dormi si cati nu? Ii aud pe cativa oftand, altii se foiesc cand calc printre ei. Sunt treji majoritatea, inainte sa urci pe varf nu poti sa adormi. Intors pe masa mea din capat, reusesc sa atipesc pentru o ora. Am vrut sa pun ceasul la 1:45, dar cum Soso, unul dintre romanii care erau acolo, a spus ca il pune el, am renuntat si la telefonul meu. Oricum, de la 1:45 pana la 2 ne strangem repede.
Dimineata a venit fara veste, am deschis ochii, m-am ridicat in capul oaselor si am asteptat sa vad. Nu se trezise nimeni, dar Soso misca in sac. Dupa cateva secunde aud si alarma. E timpul. Restul alpinistilor dormeau inca, am incercat sa profitam de moment. Am strans repede sacul, am mancat si am aranjat bagajele pentru intoarcere. Mi-am burdusit buzunarele gecii cu cele necesare in ziua varfului: curmale, ciocolata, 1 sandvis, telefonul, asigurarea medicala, pasaportul si banii. Crema de soare era si ea pe acolo, caci stiam ca la coborare va fi necesara. Si totusi, nimeni nu se urneste din saci. Foarte ciudat, a trecut mai mult de jumatate de ora. Il vad pe Soso in usa cabanei cand ma duc sa vad starea cerului: senin, impecabil. Cele 6000 de stele care se vad theoretic cu ochiul liber erau toate acolo. Intrat sa ma echipez, Soso ma anunta ca a uitat ceasul setat pe ora Romaniei si de-asta nu s-a trezit nimeni. De fapt nu era 1:45, era 12:45. A, excellent,sa fi tot dormit vreo 45 de minute deci. Asta e, o sa ne ajunga pentru o zi.

DSC_2753
Restul echipei se aduna de prin cort si din sala de mese. La 2, Stefan isi cauta betele de trekking insa. Mi-au disparut din locul lor! Nu se poate! Stam sa le caute, dar pana la 2:30 nu afla nimic de ele. Mama lor de francezi, daca imi mai as eu echipamentul asa. Ai naibii hoti. Betele erau niste Black Diamond, mai dragute decat ce avea lumea in general acolo, si probabil tentasera pe vreunul. Asa cum am aflat mai tarziu, fusesera doar imprumutate, caci le-am recuperate din cuier, dar din alt loc. Probabil cineva le-a luat ca sa le testeze, urmand si isi achizitioneze unele asemanatoare. Nu ca ne-ar placea atitudinea frantuzeasca prea mult, dar sa nu ii acuzam pe nedrept.
La 2:30 grupul, cu Stefan in fata si Tibi secund, se urneste in sus. Sunt ceva grupuri in fata noastra, dar grosul e in spate. Nu o sa prindem aglometarie. Toti avem frontale pe cap, caci luna este abia un corn. Sirul de luminite se intinde in fata noastra si ne arata drumul. Mergem fara coarda, ca si in ziua precedent. Ce mult am urcat ieri, se aude din spate. Vallot pare intr-adevar departe, dar este la doar 2 ore. Inaintam repede, in seturi de 30 de minute cu cateva secunde pauza. Intre noi distanta este aproape 1 metru, nu ne departam, nu ne grabim.

Coltarii se infig ritmat in zapada inghetata si respiratiile sunt rapide, dar relaxate. Din cand in cand aruncam un ochi in spate si nu ne vine sa credem dimensiunile pe care le vedem: de la 4300, inainte de rasarit, se distinge creasta ce duce spre varf. Primii alpinisti au inceput urcusul final, sunt la doar 30 de minute in fata. Mai au si ei 2 ore bune. In spate Valea Chamonix scaldata in lumina, iar undeva in departare probabil Geneva, reflectandu-si luminile in norii razleti de deasupra. E mult prea intuneric pentru poze, din orele astea vor ramane doar amintirile noastre intiparite pe retina. Lungul sir de luminite urca sinuos spre varf. In liniste, in ordine. Depasim cateva grupuri, care parca iti dau sufletul acolo. Au venit prea repede sus, concluzionam. La fel au facut si cei care au tusit sange din plamani, asa cum se poate vedea in zapada pe care calcam. Urmele nu sunt dese, dar sunt. Nimeni nu vorbeste de ele cand le vede, abia in pauza de la Vallot se deschide discutia. Ati vazut sangele de pe drum? Da, cine stie cine are problem in fata. Si totusi, nu a coborat nici unul. Ori e in regula, ori e inconstient.

De aici ne legam, nu? Intreb in timp ce ne odihnim pe micul platou de langa cel mai inalt refugiu din Europa. Da, ultima creasta e mai periculoasa, asa e recomandat in ce am citit. Bine, 4 in fata, il luati si pe Soso sa fiti 5, si noi 4 in spate. Andrei si echipa pleaca primii, Stefan, Ileana, Lucian si cu mine ne legam si ii urmam. Incepe sa se crape de ziua. Pe partea din fata, cea care urca dinspre Aguille du Midi, un alt sir de luminite urmeaza drumul varfului. Astia urca pe marea traversare din colo, nu? Da, frumos traseu. Poate il facem si noi candva. Poate, dar nu acum. Drumul lor este mai dificil, Marea Traversare presupune urcarea pe cei trei Munti: Mont Blanc, Mont Blanc du Tacul si Mont Maudit. Ultimul se vede ascutit in departare, alpinistii inca nu au ajuns acolo. Nu degeaba ii spune Mont Maudit, Muntele Blestemat, la cum arata. In fata noastra poteca urmeaza o creasta subtire de zapada, care totusi ni se pare mult mai putin periculoasa decat ce vazusem in filmele de pe internet. Cand e vant, ar fi ceva probleme aici, e musai asigurarea. In rest, nu avem nevoie sa atingem cu mana pe jos, doar o urcare sprijiniti in piolet e de ajuns. Aici nu se afunda in zapada ca la noi.

DSC_2741

Pe ultima jumatate de ora se vede déjà Chamonix-ul, dar si in departare Franta, Italia si Elvetia. Distingem Matterhor-ul si grupa Breithorn, in Elvetia, cat si Aguille du Midi imediat aproape. De data asta, pare mult sub noi. Ceea ce din Chamonix se vede undeva sus, departe, acum se vede atat de mult sub noi. Acum savurez cu adevarat fiecare pas. Lucian canta ceva si chiuie de bucurie, eu mai fac cate o poza, mai admir umbra Muntelui intinsa pe zeci de km deasupra Frantei.

Lucian, tu iti dai seama ca suntem la cateva minute de varf? Avem o zi fantastica, ne simtim perfect si n-am avut nici o dificultate peste care sa nu trecem? Bai nebunule, am reusit! Ne-am implinit un vis! A, pardon, ne-am implinit Visul! Un rasarit de soare perfect la 4800 de metrii, dupa indelungi cautari, intrebari si antrenamente. Frate, am facut-o si p-asta. Zambeam amandoi. Printre miile de ganduri care-mi treceau prin minte, unul mi-a ramas bine intiparit: Mont Blanc n-a fost o aventura bazata nici pe bani (nu stiam cat o sa cheltuim in total, ca am fi ras si mai tare de suma nesimtit de mica), nici pe echipament, ca uite-l pe Gabila, cu jumatate imprumutat, nici pe experienta cumulata, ca nu mai fusesem nici unul asa sus, dar am ascultat si am invatat, nici pe antrenament, ca am muncit si a fost se pare de ajuns. A fost numai modul nostru de a fi si vointa pe care am avut-o sa il facem. Sa il facem pentru ca putem, pentru ca vrem sa ne demonstram ca desi unii iti spun ca nu o sa reusesti, unii se mira, altii te demoralizeaza si cativa te incurajeaza, trebuie sa iti asculti instincul si sa munceti pentru visul tau. La noi primul vis a fost sa urcam un munte, dar cu etapa asta realizata, ne-am dat seama ca se poate. Se poate sa iti doresti ceva si sa il realizezi, cand muncesti mult pentru asta. De atatea ori am visat momentul in care voi ajunge pe varf, la propriu si la figurat. De atatea ori am renuntat la alte distractii ca sa economisesc pentru asta. Nu este intotdeauna placut, usor nici atat, dar satisfactia ca ai reusit ce ti-ai propus eclipseaza orice urma de disconfort. De data asta, the sky is the limit.

DSC_2765

Lucian? Stii care e intrebarea logica pe care vroiam sa o pun aici sus? Now what? What’s next? Pentru mine, n-aveam nici cea mai vaga idee atunci, acasa, cand ma gandeam la ea. N-am indraznit sa visez mai departe de Franta, mai sus de Mont Blanc. Dar stii ce? Urmatoarele 10 de minute nici nu ma intereseaza, o sa imi savurez momentul. Momentul cand deasupra ta nu mai e decat cerul, cand uiti de toate neplacerile care ti s-au intamplat ca sa ajungi unde ti-ai propus. Acele 10 minute cand esti cu adevarat implinit. Ne imbratisam si ne felicitam. Privesc in departare si nu ma mai satur de frumusetea peisajului. Lucian scoate tricoul jegos cu “geograf”, mandru sa faca o poza cu el la 4810 metrii. Nesperat de sus, intr-o lume pe care oamenii rar ajung sa o vada in toata splendoarea ei.

Caci frumos era scris pe celalalt varf, Grossglockner, din Austria, “Vino si vezi lucrarea lui Dumnezeu atat de minunat facuta in randul copiilor de oameni”.
Au urmat bine inteles pozele cu varful, pozele de grup, ceva peisaje si a venit vremea sa coboram. Um munte nu il urci ca sa ramai acolo, il urci ca sa iti ramana in amintire ca o invatatura.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here