Mont Blanc – Cap. 8 – 2008.08.08

Mentinem corzile intre noi si coboram repede. Aglomeratie mare pe unele zone din creasta Bosses, caci alpinistii care urcau dupa noi incepeau sa ajunga. Le uram drum bun, Lucian ii minte pe toti ca mai e putin, imediat ajungeti.

Au niste fete lungi si obosite, dar probabil si ale noastre sunt la fel, cu diferenta ca noi avem in plus zambetul pana la urechi. 1000 de metrii urcati foarte repede si acum coborati se simt, ne simtim somnorosi cu totii. Soarele a urcat destul ca sa ne incalzeasca, suntem transpirati, deshidratati si ne cad ochii de somn. E chiar amuzant cat de haotic coboram, pe 7 carari. Ceea ce la urcare a fost un mars solent, organizat si temator, a devenit la coborare un dezmat pe tot muntele. Urme de pasi de colo colo, poze, vorbit tare, mers neglijent cu pasi de uriasi. Ne intalnim cu Sain, patronul de la panoul de alpinism din Bucuresti unde mergem noi, cei de acolo. Ne spune ca statea in Chamonix, era mai confortabil acolo decat in Les Houches, unde eram noi.

A ramas ca poate mergem cu totii la o bere dupa ce coboram, dar pana la urma nu am mai ajuns. Echipa cea unita la urcare s-a imprastiat, fiecare se gandea ca n-ar strica niste somn. Fac diverse poze pe drum, observand si norii care se aduna din departari.

Dau foarte bine in poza, pacat ca se strica vremea. Au anuntat bine, dupamiaza urat si probabil maine furtuna. Nu aveam nimic in plan, pana unde sa coboram, asa ca nu ne grabim la refugiu. Ajungem alene, cu gandul sa rontaim ceva. Ultimele resturi de mancare, ceva seminte, stafide, miere. Oala de supa si piure, folosita si nespalata de 3 zile, nu mai era in conditii de utilizare. Inchisa ermetic, ca sa nu imputa tot rucsacul, isi astepta spalarea binemeritata in camping, in Chamonix. Ce facem azi? Ramanem aici? Nu prea mai e de stat, daca mai putem, as zice sa coboram cat mai repede ne propune Stefan. Suntem toti de acord, dar mai trec 2 ore incheiate pana sa ne urnim. Dupa ce am urcat pe varf, nu ne mai arde sa ne grabim. Ninsoarea pornita afara ne trezeste repede la realitate. Suntem inca la 3800 metrii, vremea se inrautateste si mai avem inca 1000 de metrii foarte periculosi de coborat. Pe parte de sub refugiu sunt destul cabluri de otel puse, ne tinem de ele si ne dam repede la vale. Treaba merge struna. Depasim niste italieni de la care auzim un “You crazy romanian” adresat lui Gabila, care trece ca vantul printre toti mosii care coboara. Raman un pic mai in spate, mergand totusi atent sa nu disloc pietre. Pe zona asta, casca este obligatorie. Chiar si neintentionat, poti sa ii trimiti celui de sub tine un bolovan in cap si sa chemi elicopterul rosu dupa ce-a mai ramas din vreun nefericit. Stiam ca nu e de gluma. Cu gandul la asta, mi se pare ca aud un strigat inabusit de sub noi, la cativa metrii. Nu disting prea bine caci vantul si ninsoarea incepusera, continui doar sa cobor spre restul echipei. Ii gasesc pe toti la un morman mai drept de pietre, Lucian si Gabila stand jos. Ce-ati facut de v-ati oprit? A, sa-si revina astia doi si mergem. Adica? Pai erau niste straini in spatele nostru, care mergeau cam sovaitor, pe care i-am depasit. Dupa ce trece Lucian de ei, il aud strigand ceva din spatele meu, ne spune Gabila. Lucian ma lamureste: Era unul din aia, tocmai alunecase, si zbura spre mine cat era de mare. M-am lipit de stanca, doar m-a sters cu o bucata din echipament, si a cazut la vreo 10 metrii mai jos. Si mai e viu? ii intreb Da, ca a pus Gabila mana pe el si l-a oprit din rostogolire, ca altfel acum era deja jos sau imprastiat pe traseu. Andrei destinde putin atmosfera, adaugand ca “Bai Gabila, tu iti dai seama ca esti erou?” Gabila il injura pe strain, mai bine nu ii dadea ocazia.

Ritmul nebunesc de coborare pe care il aveam se mai domoleste, nu intr-atat cat sa nu iscam niste praf si niste bolovani in spate. Din fericire, cad pe marginea traseului, in valea neumblata din stanga. In dreapta noastra se disting siluete de alpinisti care trec Grand Couloir. Ieri au cazut pietre non stop, ii spun lui Lucian, era si elicopterul de salvare pe ghetarul de la Tette Rousse. Da, ca ieri a fost soare. Partea buna la vant si ninsoare e ca ingheata pietrele la loc si e mai sigur. Da, azi n-a cazut nimic serios, numai pietricele care s-au oprit. Sa speram ca avem noroc. Ajunsi la capatul coborarii pe muchie, suntem nevoiti sa traversam zona periculoasa. Din nou, stam si privim atenti in timp ce trec membrii echipei noastre sau altii. Se misca ceva praf pe-acolo, dar de data asta trec si mai repede decat la urcare. Nu e zapada mai deloc ne spune Tibi, acum 2 ani cand am fost eu pe-aici mergeam cu coltari. Grrr, mult mai nasol, sa te asiguri pe cablu, sa urci pe bolovani… Nu imi mai pun coltarii pe ghetarul Tette Rousse, ma dau ca pe schiuri pe bocanci. Cobor repede cu Lucian, caci incepuse ploaia. La marginea ghetii, se vede baraca forestiera. Mai avem 600 de metrii, dar pe drum de bolovani. Andrei era la jumatatea coborarii, cu viteza lui, eu si Lucian scoatem betele si o luam alergare usoara in jos. Depasim cativa turisti, veniti probabil doar pana la 3200. Repede, nici nu ne dam seama cum ajungem in baraca. Simpla asta, bine ca s-a oprit ploaia. Acum ce facem? Cum ce facem, mancam. Sigur, ce mancam? Buna gluma. Mancarea calculata la minim se pare ca a fost la minimul extrem. Stefan si Ileana ne anunta ca ei vor sa coboare pana in Chamonix, sa faca un dus si sa manance bine. Nu suntem asa obositi, dar de ce sa dam 5 euro pe cort si in noaptea aia? Mai bine stam in baraca pe gratis. Zis si facut. Dupa ce topim o jumatate de punga de zapada murdara, curatam oala mea de supa cu noua supa facuta in ea, apoi o murdarim la loc cu piure, iesim sa admiram apusul si sa mai vorbim. Gabila, Geo si Andrei se baga in saci, eu ies cu Tibi si cu Lucian sa povestim. Moment excellent de pozat ibexi, caprele tipice pe care le vezi in Alpi. Deloc sfioase, stau la 5 metrii de turisti. Cu apusul in spate, tapul batran de langa noi a fost cireasa de pe tort in materie de fotografie. Fericit ca am asa poze, ii las pe baieti sa intre la somn, apoi mai ies 10 minute sa admir cum dispare soarele dupa varfuri. Ma simt implinit, dar aventura e departe de a se fi terminat. Mai avem 2500 de km pana acasa si habar nu avem cu ce o sa ii facem. Dar nu mai conteaza, am fost pe Mont Blanc. O sa ma distrez la fel de bine si la intoarcere, avandu-l Lucian coechipier de drum.

Peste noapte nu stiu de ce mi-am pus dopurile de urechi, ca erau doar cativa turisti in baraca, fara aglomeratie. Pana dimineata cazusera, ca de obicei, dar trezirea mi-a dat-o Andrei si nu galagia de afara. “A venit elicopterul!” “Huh?” Sa ia gunoiul!. In Franta, in Alpi, gunoierii coboara cu elicopterul, verifica refugiul, elicopterul ia gunoiul si dupa 10 minute vine sa ia si gunoierii. Una peste alta, prima aterizare, la 20 de metrii de unde dormeam, nu am auzit-o. Eram cu toti nedormiti de ceva vreme. Masa de dimineata a constat in cateva bucati dintr-un salam dubios al lui Lucian, chipurile bun si scump, dar de care nici acum nu sunt convins ca mirosul de stricat nu venea din interior, ci dinspre coaja, cum incerca sa ma convinga, si o mana de cereale cu lapte. O punga intreaga de lapte, gasita pe la Tibi prin bagaj, a fost suficienta pentru o bautura echivalenta cu masa de dimineata si de pranz. Continand desule impuritati din piureul din ultimele 3 zile, laptele fiert a adus oala intr-o stare acceptabila de curatire. Am coborat apoi cat am putut de repede in Chamonix, unde am ajuns dupa pranz. Andrei venise primul, si s-a intors sa ne ia de la capatul potecii. A vrut el sa ne duca cu masina pana la corturi, dar eram prea mandri ca sa ne lasam carati. “Nu, am plecat pe jos, pe jos ajungem inapoi.“

Stefan si Ileana ne asteptau in masina, cu gandul ca o sa plece in curand. Asa repede? Da, mai facem niste cumparaturi si mergem. Ok, vin si eu cu Lucian. Mergem mai intai sa facem un dus, ne punem pe noi hainele curate lasate in masina si plecam la cumparat in valea Chamonix. Mancare, echipament sportiv, fiecare ce si-a dorit. Spre seara ajungem inapoi, unde cealalta jumatate a echipei se aranja. Le uram drum bun lui Stefan si Ilenei, care pleaca grabiti, ca sa ajunga cat mai repede, apoi ne punem pe masa de seara si pe cei 6 litrii de bere proaspeti adusi. Mancam bine, glumim, admiram norul negru de deasupra si terminam tot ce se putea bea. Dupa ce spal echipamentul ca un obsedat de curatenie, montam cortul si ne intindem la somn.

Un somn nu foarte lung, caci la prima ora un grup de francezi vorbareti si-au intins scaunele pliante langa cortul nostru, sporavaind de zor. Ne trezim, ne echipam repede, si mergem cu autobuzul in Chamonix, la cumparaturi. Rucscii ii ia Andrei in masina pana acolo, caci nu mai vroiam sa ne intoarcem in Les Houches. Pana la ora 12 ne plimbam, ne odihnim, si stabilim ca vom lua trenul spre granita Elvetiei, de acolo urmand sa vedem. Dupa ce ne luam ramas bun de la Andrei, Gabi, Geo si Tibi, ne ducem in gara, unde aveam gratuitate la tren in valea Chamonix ca urmare a sederii in camping. Doar ca imediat ce ne dam seama ca Lucian a pierdut biletul, ne dam seama ca aventura numita drumul de intoarcere va incepe chiar de aici, din Chamonix: vom merge cu autostopul pana acasa.