Acasă Blog Pagina 27

Mont Blanc – Capitolul 2

0

Mont Blanc – Cap. 2 – 2008.08.02

Cum gps-ul nu se descurca cu doleantele noastre legate de drum, am pus mana pe un catalog auto si am zis ca mergem in stilul classic: cu harta. In nordul Italiei autostrada este foarte scumpa, dar peisajul este splendid. Fiind noapte, nu am distins mare lucru, doar cateva siruri de munti ce ne impresurau si luminile oraselor mari pe langa care treceam. Cafeaua si energizantul din benzinarie l-au tinut pe Stefan treaz toata noaptea. Spre dimineata am ajuns in dreptul parcului national Italian Gran Paradiso. Cer senin, nici un nor pe toata zona montana a Elvetiei si Frantei. Pentru a mai scuti niste taxe, hotaram sa o luam prin pasul Saint Bernard, nu prin tunelul de sub Mont Blanc. Si asa fusese scump. Ok, daca nu e cu mult mai lung, o luam pe acolo. Vreo 50 km in plus, nu puteam sa fie mai multi. Imediat ce facem dreapta din drumul catre tunel catre pas, incepem sa urcam. Si urcam, si urcam, pana la vreo 2500m, caci la atat era pasul. Soarele rasarise deja, Gran Paradiso se vedea in toata splendoarea lui spre sud.

Facem o pauza pentru cateva poze si cateva momente de linistire, caci nu dormiseram de vreo zi jumatate. Plecati spre Chamonix, hotaram sa mergem in centru ca sa cautam la info point cel mai ieftin camping din zona. Drumurile se aglomereaza, caci urmeaza sa trecem prin Martigny, o zona intens populata a Elvetiei. Inca doua pasuri, mai joase ca Saint Bernard, si ajungem in Chamonix. Este ora 12, am ajuns la destinatie dupa 750 km si 13 ore de mers. Mai mult decat am preconizat… Nu mai conteaza, deasupra noastra se vede Mont Blanc-ul, fara nici un nor in jur, in toata splendoarea sa. Impunator, cu 4000 metrii mai sus decat valea in care ne aflam. Cate un pas pe rand, hai sa luam harti si pliante, sa ne cazam. Intram toti 4 la Tourist Info in Chamonix, dar si in Casa Ghizilor. Imi iau harta masivului cu 8 euro, harta pe care as fi vrut sa o aduc intacta acasa. Nu aveam de gand sa ma ratacesc pe sus, doar invatasem denumirea locurilor si pozitia lor de pe net. Inainte sa plecam din Chamonix trecem si prin supermarketul local, SuperU, de unde luam cate ceva de mancare si bere. Scump, in afara localitatii la hipermarketuri o sa fie mai ieftin. Mergem maine acolo ca sa aprovizionam pentru varf.

Campingul pe care il vrem e in les Houches, la 4 km de Chamonix, in directia Geneva. Adica din sensul opus fata de unde am venit noi. Ok, pretul e bun, cu tot cu taxele de masina ajungem la vreo 5 euro de om de noapte. Hai sa vedem. Ne suim inapoi in masina, parcurgem repede cei cativa kilometrii pana la locatie si intram sa vedem “conditiile”. Ce conditii, iarba moale, niste toalete, niste dusuri si cateva chiuvete in curte. Lux „calitatea intaia”, dar cam aglomerat. Stefan propune sa mergem sa il vedem si pe cel de mai in vale, putin mai scump, dar unde teoretic avem mai mult confort. Hai sa vedem, ce avem de pierdut. Dormim noi mai incolo.

Coboram pana la 500 metri, la iesirea din valea Chamonix, ca sa ajungem la campingul numarul doi. Neplacut, caci din camping urcam spre varf pe jos, si cei 300m diferenta de nivel o sa se simta. Dupa ce dam o tura cu masina printre corturi, tragem repede concluzia: hai inapoi, ca aici e cam dubios. Astia sunt cu catel, cu purcel, cu televizoare si aragaze dupa ei. Nu-I de noi. Ne intoarcem pe la pranz, ne cazam la gazda, de la care facem rost de bilete gratuite de tren pana in Chamonix (toti cei care stau la camping au dreptul la ele) si ne luam in primire locurile de cort. Dupa operatia descarcerare a rucsacilor din portbagaj, ne punem pe intins corturi. Cu toate troacele imprastiate pe iarba, ma ia cheful de a-mi face curat in echipament si a-l pregati pentru urcare. Si m-apuc tacticos de spalat… Mai intai chestiile importante: pe mine. Proaspat curatit, mancat, afara cald si bine, somnul mi s-a dus de tot.

Urmeaza deci spalarea tricourilor, a ciorapilor tehnici, a bocancilor, curatarea de praf a gecii si cam tot ce mai poate insemna igienizarea jucariilor. Suntem fericiti ca totul e in regula, ne pregatim pentru zilele ce au sa vina. Probabil Andrei si gasca o sa ajunga diseara tarziu, noi am facut doar 13 ore. Dupa ce mancam serios de pranz, ma hotarasc sa strang totul in cort si sa aranjez aparatul foto si telefonul, cam descarcate. Efectuez operatiunea, imi mai fac de treaba cu cate ceva si pe la 6 seara totul era gata. Taman bine sa trag un pui de somn. Lucian si Ileana ma invita sa mergem in Chamonix la plimbare, dar prefer sa dorm ca sa pot fi maine in forma. Dupa 36 de ore de nesomn, nici nu imi aduc aminte cum am adormit. Mai important, stiu ca m-am trezit pentru cateva minute seara, cand a venit Andrei, i-am salutat si a ramas ca vorbim de dimineata, caci si ei erau obositi. Nu stiu cand a fost trecerea dintre dupa-amiaza si noapte, imi amintesc ca dimineata la 7 m-am trezit de buna voie si pus pe fapte mari. Strangem repede, mancam, facem cumparaturi si o tulim in sus, credeam eu. Doar ca socoteala mea de a face totul repede nu este valabila cand grupul e mare.

Mont Blanc – Capitolul 1

0

Mont Blanc – Cap. 1 – 2008.08.01

Coborarea de pe Grossglockner am inceput-o la fel de usor cum am urcat, legati, asigurandu-ne din loc in loc. E simplu, dar sa nu facem pe eroii acum. Majoritatea accidentelor se intampla la coborare. Ajungem pe stanci pana la limita zapezii, unde trebuie sa ne punem coltarii. Cativa turisti fara echipament coboara cu bete, legati unii de altii. Ni se pare prost planificata, intrucat panta este abrupta si lunga, plina de alpinisti. Imi pun coltarii, iau pioletul intr-o mana si incep sa cobor. Nu as vrea sa ne legam, aici daca aluneci trebuie sa te opresi singur in piolet. Nici nu apuc bine sa fac 2 pasi ca il vad pe Tibi cum trece repede pe langa mine, pe burta, cu o mica avalansa in urma lui. Prima mea impresie este ca “nu stie sa se opreasca in piolet?!”, apoi il vad cum incearca asta, dar numai capul I se mai vedem din zapada care curge pe langa el. Se opreste destul de repede, la cam 50 de metrii mai jos, strigandu-ne ca e teafar. Phiu, era s-o patim. Ne apropiem de el si obsevam e ca in principiu teafar, adica are o zgarietura frumusica in cot si o caura in tricou pe burta, urmata de o zgarietura. Daca aveam geaca, nu pateam nimic. Asa e, dar aici dracul isi baga coada cand nu suntem pregatiti. Macar nu e mai grav, hai sa coboram.

DSC_2611

Ajungem la cort la amiaza, undeva intre 3 si 4. Mancam acum ceva? Nu stiu, ar fi bine sa coboram cat putem azi daca tot suntem ok. Pai daca ne ducem in jos, mergem pana la masini. Stefan propune sa mancam jos deci, aici doar asa ceva, pe fuga. Baietii strang repede, eu cu Lucian stam sa ne facem o supa. Gabila duce cortul in refugiu, sa se mai usuce, iar Tibi il strange repede si il baga in rucsac. Venim si noi imediat ce strangem, mai intai terminam de mancat, le stric celor care se duceau la caldura in refugiu. Imi bag catrafusele in rucsac iar Lucian incepe sa stranga cortul. Cele cateva minute intarziere pentru masa de pranz s-au dovedit a fi pe moment o mare greseala, caci a inceput grindina. Bucatele de gheata intrau prin aerisirile castii si pe gat, scurgandu-se pe spate. Neplacut in timp ce te grabesti sa nu iti fie udat tot echipamentul. Strangem din dinti, luam husa de la cort pe sus si ne hotaram sa o uscam si noi in refugiu. Mergem pana acolo, cu mainile inghetate si cu echipamentul umezit pe exterior. V-a prins? Da, asa se pare. Hai ca ne uscam putin si mergem. In 30 de minute, totul e in regula, ne-am incalzit la loc, tot grupul este gata de drum. Hotaram sa coboram spre masini, spre Kals, intrucat Stefan si Ileana au doua locuri in masina si ar putea sa ne ia si pe noi pana in Franta. Prima parte este coborare pe stanca, cu o mica asigurare intr-un cablu fix. Ne miscam repede, fara probleme. La zapada decid ca nu este nevoie de coltari, dar nu fac 2 pasi si pic in fund, alunecand cativa metrii pe zapada uda. M-am udat tot la chiloti, le strig celor din spate. Rasete. Daca te- incapatanezi sa nu-ti pui coltarii… Luati-o cu grija. De obice la coborare ma incalzesc, asa ca nu imi fac problem, ii usuc pe mine in cateva ore pana la masina. Urmeaza apoi o alta portiune de stanci cu cablu, pe care mergem apropiati si in viteza. La marginea ghetarului Andrei, Gabila, Geo si cu Tibi decid sa se lege in coarda. Urmarind pasii de pe zapada, consider ca nu este necesara asigurarea.

La fel cred si ceilalti 3, Lucian, Stefan si Ileana. Ne miscam mai repede fara. Nici coltarii nu ii mai pun, cobor in bete ca pe schiuri. Panta este lina, nu este pericol sa aluneci nicaieri. Undeva aproape de marginea stancoasa a vaii ne oprim ca sa ii asteptam pe cei 4 din spate. La stanci renunta si ei la coarda, urmand sa incepem sa mergem pe pietre. Coboram cu viteza, ne imprastiem pe tot muntele. Andrei alearga si ne lasa in urma, ramanand sa ne vedem la masina. Se vede de unde suntem parcarea, pare aproape. Doar pare, ca pana ajungem noi la cabana de la capatul vaii se face 8 jumatate, iar pana la parcare se intuneca. Jos, Gabila si Tibi se infig la bere iar eu si Andrei cautam un loc de cort. Sunt cateva, ascunse in padure, dar nu ma atrag asa de mult. Intorsi la masini, decidem sa mergem sa alegem un loc de cort. Stefan are insa o alta idee, sa mergem cu masinile mai jos spre Kals. Hm, astia au cam baut, nu se mai misca, plus ca le e lene. Datorita unor insomnii, Stefan ne spune ca nu poate sa doarma. Urmatoarea propunere ma face sa casc ochii mari si sa raman cu gura cascata: Hai sa mergem in Chamonix. Acum? Da, acum. Pai e 10 noaptea, sunt 700 de km. Pai si ce? Conduc la noapte si maine ma spal si dorm. Imi suna interesanta ideea, dar nu stiu ce sa zic. 700 km dupa ce azi am urcat 200 metrii si am coborat 1500? Ar insemna cel putin 24 de ore de lipsa de somn. Hm, ceea ce nu e chiar imposibil, am mai reusit si pana acum. Ileana nu este nici pro, nici contra, este ok oricum ar fi. Lucian are ceva indoieli, dar ar prefera sa nu mai dormim si azi in boscheti. In Chamonix ne spalam, spalam echipament, mancam si dormim bine inainte sa incepem sa urcam. Hai sa vorbim si cu ceilalti, sa nu se supere daca mergem noi inainte. Andrei si gasca sunt de acord, cu conditia sa le zicem ca am ajuns intregi. O sa ajungem intregi, va dam de veste.

Inghesuim bagajele in masina si ne pregatim sa facem distanta pana in Franta prin Italia. Nu mai fusesem exact pe autostrazile alea, stiam ca se platesc, dar speram sa fie mai putin ca in Elvetia. S-a dovedit a fi aproape acelasi pret. Stefan pune motorina de la ultima benzinarie deschisa in Austria si se pune pe pilotat.

Grossglockner – 3798m – Capitolul 4

0

Poate am visat, poate nu. Cert este ca imi amintesc doar niste pasi trecand apasat pe langa nasul meu dimineata. Ce devreme pleaca astia spre varf. Deschid usor fermoarul ca sa nu il trezesc pe Lucian, le dau Guten Morgen in soapta si ii intreb din nou de vreme. Imi zic ca mai incolo o sa fie ok, spera sa prinda frumos sus. Ma uit spre varf si admir un ditamai norul de furtuna tronand de la 3600 metrii in sus. Da, in 2 ore s-o credeti voi, ma gandesc. Poate in 4-5. Ma bag inapoi in sac, foindu-ma de cald. Lucian dormea dus, eu nu mai aveam stare, desi stiam ca e urat afara. Am verificat respiratia, era ok. Puls undeva intre 70 si 80, in limite normale la altitudinea aceea. Bataturi nu, basici nici, bocancii sun uscati, aparatul foto este in regula. Ma intind si nu imi vine sa cred, sunt aici si o sa il urcam.

Se trezeste toata lumea. Unii vor sa manance in cabana, unii in cort. Eu prefer in cort. Salam, cascaval, paine foarte densa, miere si ceai. Destul, multa mancare dimineata diminueaza capacitatea de efort si consuma apa din organism, datorita digestei. Nu stiu la ce ora am iesit din cort, sa fi fost un 9-10. Sus norii incepeau sa se sparga, putin cate putin. Sa stii ca astia au avut dreptate. La pranz o sa avem frumos. Se aduna tot grupul de romani, toti 8. Facem cunostiinta toti cu toti, o poza de grup, ne echipam cu ce trebuie, verificam echipamentu si o luam in sus. 2 ore se dau oficial, sa vedem cat facem. Pana unde se termina zapada urcam repede, panta este abrupta, dar rucsacul este aproape gol, sau lipseste, dupa caz.

Ne dam jos coltarii in locul unde ii da toata lumea, dar nu ii lasam acolo de frica. Instinctul de romani ne spune sa “avem incredere in Allah, dar sa ne legam camila”. Deja ruta este numai una si devine aglomerat. Diversi turisti, insotiti de ghid, apar de te miri unde, legati cate 2, 3 sau 4, si se misca greoi in fata noastra. Nu ne legam inca, nu este cazul. Este o catarare pe stanca, dar ne simtim ca pe scara: ai ce apuca, ai unde pune piciorul. Incercam sa depasim un grup, dar ghidul urla la noi si se baga in fata lui Stefan, care nu poate sa faca nimic. Impinge-l in prapastie, un ghid si niste clienti mai putini radem noi in spate. Oricum astia nu inteleg ce zicem, macar din ton sa isi dea seama ca ii boscorodim ca merg incet.

DSC_2586

Ajungem pe Kleinglockner, varful ce precede Grossglockner, intre care se afla o spintecatura. Aici ne legam si noi, ca o masura de precautie. Nici unul nu se simte gata sa pice, ai unde sa stai si de ce sa te apuci. Mergem incet, in ritm cu ceilalti alpinisti, coboram spintecatura si urcam cu grija ultimii metrii. Norii s-au spart, se vede pana hat departe.

Uite-l, pune mana pe el! Dupa unii cea mai frumoasa, crucea marcheaza cel mai inalt punct al Austriei si totodata cel mai inalt punct din Alpii Estici. 3798, pentru Lucian este un nou record. Ne felicitam, incepem sa facem poze. Mancam cateva fructe uscate, bucatele de zahar, sarbatorim cu un pahar de ceai cald. Suntem aici, suntem toti, intregi, adaptati si pregatiti pentru Muntele Alb. Intre 2 poze ma uit in departare si ma intreb: Incotro? Sore Vest deocamdata. Dar oare spre Est cand?

Atunci am simtit pentru prima data ca dintre cele 2 variante pe care nu le cunosteam pentru Mont Blanc, fizicul meu si vremea, am eliminat una. Sunt in stare sa il urc, e doar cu 1000 de metrii mai sus ca aici. Banii nu o sa fie o problema, asteptarea este ceea ce am facut de 4 ani incoace, cateva zile daca este vreme rea nu o sa conteze. Mult mai simplu din punct de vedere tehnic, Mont Blanc nu se mai dovedea un vis undeva departe, ci realitatea noastra de peste 5 zile. La 4 ani dupa ce l-am vazut prima data, intr-un moment in care nu visam sa urc asa ceva, steagului romanesc flutura in mainile noastre pe acoperisul Austriei. Nici un vis prea indepartat, nici un obstacol prea mare.

Grossglockner – 3798m – Capitolul 3

0

Inainte sa sune ceasul, pe la 7:30, ma scol brusc auzind voci afara. Vin astia de la protectia parcului sa ne de amenda?! Lucian ma asigura ca nu vine nimeni, dar ne hotaram sa strangem mai repede ca sa nu fie vreo problema. Cerul variabil, caldut, cortul se uscase. Strangem tot in rucsaci, ne apucam sa mancam. Urmarind muntele pe partea cealalta a vaii, observam doi alpinisti coborand de sus, de la 3500. Excelent, pe unde coboara ei o sa urcam noi. Dupa ce ne urnim, coboram spre ghetarul Pasterze cu un ochi la drum si cu unul la ruta pe care o urmau ceilalti doi. Ruta aleasa nu era tehnica, dar coborarea cu rucsacii in spate si incaltat in bocancii cu talpa rigida se dovedeste anevoioasa. Jos, aproape de ghetarul Pasterze, cautam marcajul in mai multe locuri. Incercam de asemenea sa il vedem si pe cel de pe partea opusa noastra, dar nu vedem nimic. O sa vedem pe unde coboara aia si o luam si noi pe acolo ii spun lui Lucian, iar el incuviinteaza adaugand ca Nu-I problema, ne descurcam noi.

Poteca se opreste fix in marginea de gheata, crevase longitudinale inconjurandu-ne pe fiecare parte. Sunt late de pana la 1 metru, murdare la suprafata si foarte adanci. Mda, sa ne scoatem coltarii? Ar cam trebui, la carte se merge cu coltari pe ghetari. Ok, hai sa ne echipam. Ii fac o poza lui Lucian de pe o stanca si ma apuc de montat parazapezi si coltari. Mergem catre bolovanii aia din centru si de acolo mai cautam marcaj, trebuie sa fie. Da, daca nu, mergem pana dincolo si cautam acolo. Ne aprobam reciproc. Chiar daca nu am mai traversat niciodata un ghetar si nu stim decat ceva teorie despre cum trebuie facut asta, suntem increzatori si nu avem temeri. Echipati, cu o ultima verificare sa nu uitam ceva, ii spun sa ma asigure cat ma duc pe ghetar, sa se intinda coarda.”A la carte”, pe ghetar se merge asigurat in coarda. Primul pas… coltarul musca bine din gheata cristalina, cu un sunet ce inspira incredere. Urmatorii 15 ii fac repejor, fericit si entuziasmat. Coarda se intinde, ma trage un pic inapoi.

In spatele meu, Lucian pornea pe urmele pasilor mei. Aici, pe gheata, crevasele par mult mai departe unele de altele, marginile sunt din gheata compacta si nici una nu e acoperita de zapada. Inaintam repede, pe alocuri sarind peste fisuri de 1 metru latime, nu pentru ca nu am fi putut sa le ocolim, ci pentru ca e mai incitant asa. La jumatate ajungem repede, se vede excelent in toate directiile. O scurta pauza, pentru cateva fotografii, o scrutare a stancilor pentru marcaj (pe care il ochim in mai multe locuri) si niste comentarii picante adresate unor turisti din departare, coborati pe ghetar cu funicularul in locuri amenajate. Aici, in Alpi, cat platesti, atat vezi. Nu coteaza cum ajungi acolo, daca platesti destul, ajungi intr-un fel sau altul.

Cei doi alpinisti care coborau o luasera de-a dreptul peste morena laterala, sirul de bolovani pe care ghetarul l-a carat la vale in decursul timpului. Nu mai avem pe cine sa intrebam, dar sigur mai coboara si altii. Clar, ca doar abia a trecut week-endul. Hai si noi in sus, uite pe-acolo pe unde sunt tijele alea portocalii. Ma uit pe harta inca o data sa ma asigur ca e bine. Facusem drumul pe pozele vazute pe internet, din cort cu o seara inainte, de la mijlocul ghetarului. O ultima verificare nu strica, caci va fi un urcus dificil. Suntem fix pe el, hai in sus. Game over, game on.

DSC_2559

Avem de urcat 1300 de metrii, pe stanca si pe gheata, destul de abrupt. Din partea cealalta nu parea nici un drum accesibil, dar de aici se vede foarte bine cararea si marcajul. Urcam repejor, Lucian o ia in fata. Pana sus, ramane in fata mea si trage tare. Desi greutatea din spate e mare si drumul lung, savurez fiecare pas. Urc in Austria, urc ca sa ma antrenez pentru Muntele Alb. Ce imi pot dori mai mult acum? Stam numai pe marcaj, care e destul de prost pe unele zone, cautand cu privirea si zonele prin care coborasera alpinistii. Ajungem la zona cu zapada, unde ne echipam din nou cu coltarii pe care ii pusesem in rucsac pe stanca. Trecem fara probleme de zapada, dar nu la fel de usor si pe ghetarii pe care ii traversal transversal. Mersul cu gleznele indoite este obositor, iar odihna picioarelor presupune sa iti sapi o groapa dreapta in gheata. Efortul pentru asa ceva merita la inceput, apoi, cu cat ne apropiem de partea cealalta, ne odihnim sprijiniti in piolet. 10 pasi, 10 secunde de odihna. Inca 10 pasi, inca 10 secunde. Zapada moale este o adevarata binecuvantare pentru gleznele obosite. Inca niste poze si pornim din nou la drum. Nu stim cat este ceasul, intrucat singurele aparate cu ceas sunt cele de fotografiat, bagate in rucsac. Observam ca niste alpinisti din urma noastra continua sa urce spre refugiu pe o creasta stancoasa, mai abrupta. Probabil mai tehnica, dar mai usoara pentru spate. Nu ne aventuram, traseul stabilit e cel pe zapada. Oricum nu stim unde or sa ajunga, poate urca direct spre varf. Lucian se duce putin spre dreapta sa umple sticlele de apa, iar in cateva minute se intoarce cu ele. Nu fara evenimente, caci un picior ii intrase printr-o mica fisura si se udase binisor. Il usuci la noapte in cort ii zic eu. Daca il misc pana sus, nu ingheata. Si oricum, nu mai avem mult, acusi ajungem. Usor de zis, mai greu de facut. La 3200 metrii, fiecare pas iti ia toata suflarea din plamani.

Ochii iti ies din orbite, intinzi gatul dupa aer. Ma hotarasc sa merg in etape scurte, realizabile. Initial zic 60 de pasi cu pauza dupa, dar nu reusesc decat 45-50. 45 sa fie. 45 pasi, 30 secunde pauza de respirat. Inaintez mai lent ca Lucian, dar nici el nu se duce prea departe acum. Dupa 4 serii din astea, trebuie sa fac pauza in care stau jos. Ma simt mai bine, hai sa plecam. De la primul pas, nu ma gandesc decat la urmatoarea pauza de stat. 180 de pasi pana la ea… pfff… Intram pe zona stancilor, Lucian la cativa metrii in fata mea. Da-o naiba de numaratoare, in loc sa privesc unde sunt, stau sa numar ca la gradinita. Ma enervez singur, apoi ma calmez la fel de repede. E de la altitudine, sunt sigur. Interesant e ca nu ma doare capul, nu mi-e greata. Respir greu si abia pot sa fac efort, dar sunt totusi in regula. Inca 100 de metrii pe stanca si gata, am ajuns. Dar ce suta de metrii… E inca lumina, nu e frig, se apropie nori dar nu par fiorosi. Frica nu mai am de ce sa imi fie, am traversat ghetarii. O sa ajung, sunt sigur. Imi trebuie doar timp. Ma asez cam o data la 30 de pasi. Lucian a obosit si el din cauza altitudinii. Hai Adi, inca o oprire pana in refugiu si gata, punem cortu. Da,da, ma gandesc eu, zi vreo 5 asa pentru mine. Fac doar doua, a doua la 50 de metrii de treptele refugiului. Nu pot sa ma asez la baza treptelor alea, o sa ma vada toata lumea ca pe ultima curca. Ma scol de pe bolovan, trag aer in piept cat pot, ma infig tare in bete si pun pas dupa pas, catre usa refugiului. Sunetul de bocanc pe piatra se schimba in sunet de bocanc pe lemn inghetat. 10 trepte, 10 pasi pana la banca. Zambesc. Am ajuns.

Maine pana sus. Imi dau rucsacul jos, ii fac o poza lui Lucian, apoi il rog sa imi faca si mie una. Las tricoul la uscat pe rucsac si intru in refugiu, sa intreb unde se pot pune corturile si sa imprumut o lopata de zapada. Iau doar geaca pe mine, desfacuta in fata. In refugiul de la 3454 metrii toti se uita la mine ca la urs, cu geaca direct pe piele, cu parul valvoi si cu ochii iesiti. Primesc lopata, locul de cort este in spate, putin mai sus. Inainte sa ies observ ca refugiul are termopane, loc de uscat lucruri, papuci de casa pentru toata lumea, hol pentru echipament.

Afara ne mutam rucsacii 50 de metrii mai sus, pe care ii fac de data asta mult mai usor. Norii se lasa de pe varf amenintatori, asa ca ma pun pe sapat. Cand ma apuca gafaiala, Lucian imi ia locul. Apoi facem schimb din nou. In cateva minute avem un loc de cort plat in zapada, foarte putin in panta, cu ziduri de 50 cm anti-vant. Cred ca e destul. Intindem cortul fericiti, duc lopata in refugiu si ne bagam inauntru cu tot cu echipament. Mama ce foame am! Si eu la fel! Partea buna, daca ti-e foame, inseamna ca nu ai ajuns la AMS (acute mountain sickness). Maine o sa fim in forma excelenta, pariez. Baga 4 supe de pui si niste taitei. Lucian aduce apa, eu pun de fiertura. In cort, tolaniti pe saci, ne gandim pe unde or fi Andrei si ceilalti 3. Poate ajung maine la pranz, noaptea asta nu mai cred. Supa are extrem de multi taitei in ea, e deja mancare de paste. Foarte buna, de cand o asteptam, imi zice Lucian. Imi uitasem lingurita in ghiozdan, la parinti in masina, asa ca eu mancam cu lingura lui, iar el cu furculita. Aveam si eu o furculita mica, da nu aveam spor cu ea. Din cand in cand mai faceam schimb de instrumente. Acum, daca ma gandesc bine, tot raul spre bine: am uitat instrumentele, dar am carat o lingura mai putin. Zambim fericiti in cort, zapada de sub noi deja s-a tasat si a inghetat sub izoprene, e o bucata solida de pat pe care stam.

DSC_2564

Prin vantul care incepe sa sufle afara se aud pasi. Or fi aia care au urcat pe partea cealalta. Mi-e lene sa ies sa ma uit. Doar ca strigatul “Hai Romaniaaaa” ne face sa ne dumirim repede cine e. Bai, nu se poate. Asta e Andrei! Au ajuns! Scot capul din cort si il intampin fericit. Ceilalti unde sunt? Vin si ei acum, Stefan si Ileana sunt in refugiu. Hm, nu ii stiu, dar ok daca nu au cort dorm pe euro acolo. Geo si Gabila ajung putin mai incolo, abia ce terminaseram de mancat supa. O ajut pe Geo sa sape locul de cort, iar undeva dupa ce s-a lasat intunericul toti suntem asezati. Fac cunostiinta si cu Tibi, pe care il vad invartindu-se in tricou in jurul cortului. Nu stiu daca baietii se pun pe mancat, au urcat destul de mult si nu cred ca le mai arde. Maine dimineata o sa mancam toti, ne descurcam. Auziti, prognoza de maine nu e fericita dimineata, dar la pranz se anunta ok cateva ore. Bine, o dam atunci in sus. Hai la somn pana una alta. Ma bag pentru prima data intr-un sac pus pe zapada. Izoprenul face fata, e cald si bine. Nu pot sa dorm imbracat, asa ca raman in tricou si lenjerie. Cu fermoarul inchis, e cald si bine. Nici nu apuc sa revad tot ce am facut astazi, ca adorm torpilat. Maine o sa ma trezesc de buna voie, ca de obicei la munte.

Grossglockner – 3798m – Capitolul 2

0

Totul insa a inceput cu plecarea mea in vacanta, cu parintii, pe 13 iulie. De atunci, nu am mai avut cum sa comunic cu echipa decat prin cateva sms-uri, sperand ca totul va fi ok timp de 2 saptamani si ne vom vedeam in locul si la momentul ales. Cu Lucian urma sa ma intalnesc in Fusch, intrucat el venea direct din Geneva. Si eu veneam dinspre Olanda, asa ca o zi inainte de toata lumea ar fi fost binevenita, sa ne cunoastem si sa vedem ce putem. Dupa 7000 km prin Europa, antrenamentul meu pentru catarare se diminuase, asa ca o zi pentru re-obisnuire era chiar necesara.

Pe 27 iulie primes un telefon de la Lucian. Totul era in regula, rasuflu usurat, doar ca el nu mai venea pana in satul de la baza muntelui cu parintii. Putea sa vina doar pana la Munchen. Am refacut planurile pe moment, si cum eu veneam cu parintii dinspre Germania, in Munchen puteam sa oprim ca sa il luam cu noi. Ok Lucian, ramane pe la pranz la peronul 20 al garii din Munchen. Iti dau un bip cand ajung.

Cuvantul prin care as putea sa rezum intreaga tura este clockwork. Totul a mers struna, fara incidente sau neajunsuri majore. L-am luat pe Lucian asa cum stabilisem, am indesat inca un rucsac in masina parintilor si am plecat spre sud, 300 km pana la baza muntelui. Spre seara trebuia sa ne lase undeva langa o cabana, iar a doua zi dimineata sa ne intalnim noi 2 cu restul coechipierilor, care veneau cu masina din Bucuresti. Urcarea pana la o cabana de la baza urcarii se face cu masina, pe cel mai frumos drum montan European, cum se lauda Austriecii: Grossglockner Hochalpenstrasse. Cu 4 ani in urma fusesem fascinate de frumusetea ghetarilor de acolo, de muntii inalti ce se vedeau in apropiere (Taurusul Inalt). Locurile acelea au fost suportul practic pentru o sesiune de comunicari care mi-a adus un premiu la etapa nationala. Le stiam, nu uitasem.

DSC_2551

Dar nu mai aveam ochi pentru frumusetile din stanga si din dreapta, asteptam sa vad culmea Grossglocknerului, semeata si mai inalta decat orice dimprejur. La 2500 metrii, intr-o parcare amenajata, turistii pot admira privelistea vailor glaciare pana jos, in Zell am See, sau pana in vestita statiune de ski Kaprun. Vremea superba, cativa nori cat sa arate bine pozele. Moralul ridicat, emotia mare, caci in curand vom incepe ceea ce am sperat de atat timp. Dupa-amiaza nu trece fara incidente cu sistemul de alarma al masinii, care nu mai vroia sa se deblocheze. Intr-un final reusim si plecam spre parcarea de la punctul terminus al drumului asfaltat. Aici, langa refugiul Frantz Joseph’s Hohe, turistii se misca de colo-colo, fac poze cu varful in spate si admira frumusetile parcului national.

De data asta nu mai suntem turisti aici, suntem aici ca sa urcam pana la capat. Desi greutatea rucsacilor este covarsitoare, avand in ei tot ce ne trebuie intr-o tura de iarna de doua saptamani, ne simtim bine si suntem veseli. O luam rapid in sus pe cararea ce merge paralel cu ghetarul,cu gandul ca vom campa seara aceea in apropiere, iar dimineata vom urca pana la refugiul de sub varf. Ultimii turisti de intorc de la o cabana din apropiere, noi suntem singurii care urcam la accea ora. Mergem pana se insereaza, ca sa putem pune cortul fara probleme. In parcul National acest lucru nu este permis, dar bivuacul este in regula: pui cortul seara si il strangi la prima ora dimineata. Ne instalam langa un parau alimentat din zapada, cautam o zona plata, fara cuiburi de marmote si fara flori de colt pe care sa calcam, montam cortul si incepem sa ne facem de mancare. Lucian, suntem aici, la o noapte departare de inceputul aventurii. Am reusit sa incepem un vis.

Abia terminam de mancat supa si piureul, de spalat vasele in parau si de spalat pe dinti, ca incepe sa picure. La fix. Astazi ploua, poate maine o sa fie frumos. Ne bagam in cort, in sacii nostrii caldurosi, vorbind despre cum o sa abordam maine traseul. Andrei si gasca pe unde or fi? Vorbind la telefon, aflam ca sunt pe partea cealalta a muntelui si ca vor sa urce de acolo. Ok, suntem toti de acord sa ne intalnim la 3500 maine seara. Din partea cealalta au mai mult de urcat, dar nu este la fel de frumos ca de la noi. Suntem doi, avem tot ce ne trebuie, o sa ne descurcam si fara ei. Uneori socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, dar n-are-a face. Nu avem asa de multa experienta, dar o sa mai fie alpinisti si avem ochi sa vedem si guri sa intrebam. Cortul rezista cu success la aversa de afara, noi suntem in regula. Totul stabilit, o sa-l facem. Hai sa ne culcam.

Grossglockner – 3798m – Capitolul 1

0

De atunci au trecut 4 ani. 4 ani in care vorbele au devenit vis, visul a devenit tel si telul realitatea de zi cu zi. In tot acest timp am fost in diverse ture pe munte, cu prieteni vechi si noi. La inceput cu colegi de liceu, apoi cu oameni pe care nu ii cunosteam, ci pe care ii abordam pe site-urile de munte din Romania. Am vrut sa imi vad tara, iar in primul an am mers in munti tocmai ca sa cunosc mai multe. Visul a crescut, dupa doar un an stiam ca este acolo, ca vreau sa ajung sa fac si eu asta. Sa urc pe Muntele Alb. Iesirile la munte au fost mai dese, iar in fiecare vroiam sa invat mai multe, sa ma pregatesc pentru el. In Apuseni am invatat sa car, in Piatra Craiului sa traiesc fara apa, in Fagaras sa merg cu oameni cunoscuti pe internet, in Retezat sa merg cu echipament de iarna, in Parang sa merg noaptea, in Bucegi sa ma catar. De 2 ani visul a devenit tel si m-am apucat sa muncesc pentru el. In vacanta de vara din 2007 am ochit reducerile de la magazine de munte si am stiut ca e momentul. Am dat cam 1200 lei pe echipament, toti banii de vacanta. Stiam ca nu am sa mai plec nicaieri dupa cheltuiala asta, dar nu conta. O sa mai astept un an.

Toamna a venit cu intrarea in Aiesec. O organizatie unde am invatat sa comunic cu oamenii ca niciodata pana atunci. In primavara am experimentat autostopul pe 2000 de km, cu ocazia unei conferinte. O experienta inedita, un drum lung, un pret pe masura: gratis.

Aiesec mi-a modelat felul de a fi, de a vedea lumea. Mai multa incredere in mine, mai multa incredere acordata celor din jur.

In toamna lui 2007 am postat pe Carpati.org tura ce vroiam sa o fac: Mont Blanc. Dupa ce am fost de 1 mai in Bulgaria, la 2900m, s-a infiripat idea de a urca pe un varf mai mic inainte de Mont Blanc, pentru antrenament si pentru aclimatizare. O veche cunostiinta era atunci Grossglockner, cel mai inalt varf din Austria. Il vazusem in clasa a 9-a, cand am trecut cu masina prin apropiere. Inalt, ascutit, mai tehnic decat Mont Blanc. Am inceput sa caut detalii despre el, dar si despre Mont Blanc. Pe summitpost.org, pe forumurile romanesti, pe alte site-uri ale celor care au urcat acolo. Parea fezabil, Doar ca ambele cereau cunostiinte de catarare. Nu foarte avansate, deci aveam timp sa invat asta pana la inceputul verii. Am mai iesit pe munte si am inceput sa merg la panoul de alpinism. Doar acum, uitandu-ma in urma, pot vedea cum tot ce am facut s-a legat si m-a ajutat. Punctele s-au unit, imaginea a iesit intreaga. In 4 ani am reusit sa strang echipamentul pentru o tura pe acoperisul Europei, in 4 ani am invatat cat sa pot sa sper ca il voi urca. Echipa era in totalitate formata de pe Internet: Lucian, student la Geografie la Iasi, cu bursa Erasmus 6 luni la Geneva, viitorul coleg de cort; Andrei, absolvent de Comert la Bucuresti; prietenii lui, Georgiana s i Gabi, (zis si Gabila), pe care i-am cunoscut la o catarare in Bucegi; Stefan si Ileana, doua cunostiinte de-ale lui Andrei, cu care nu mai vorbisem pana atunci; Tibi, un tip care l-a abordat pe Andrei, care fusese foarte aproape sa urce Mont Blanc acum 2 ani, dar atunci nu reusise, iar anul acesta a vrut sa ni se alature. 8 oameni, care nu cunosteam mai mult sau mai putin, urmam sa ne intalnim pe 29 iulie la baza celui mai inalt munte din Austria, iar de acolo 2 saptamani sa urcam impreuna.