Adventure Diplomacy

Cho Oyu 2011, Romanian Expedition – Full Movie

Stairway to Heaven – Partea a III-a

Unele lucruri sunt foarte greu de povestit, de amintit, unele momente am vrea sa le uitam si totusi nu putem, nici macar cu trecerea timpului. A trecut mult prea putin de cand am fost acolo sus, de cand am ajuns acolo unde mi-a fost teama sa visez sa ajung. Si in acelasi timp, de cand am ajuns acolo unde m-am schimbat, acolo unde am mai urcat un munte al meu, acolo unde o parte din mine a ramas…

Urc, pas dupa pas, intrerupt doar de cele 16 respiratii necesare ca sa nu ma prabusesc…

Ma doare tot ceea ce am in interior, asa cum imi spunea Tibi, ma simt ca o carcasa plina de organe bolnave. Picioarele imi tremura fara sa ma pot controla, desi am incalzitoare in bocanci degetele imi sunt inghetate. Mi-e teama sa nu le pierd, de asta mi-e cel mai teama acum, stiu ca din momentul cand nu o sa ma mai doara e de rau. Sper doar sa nu degere in profunzime.

Ma gandesc la fermoarul rupt si la frigul care patrunde in bocancul drept. Poate daca imi cumparam bocancii noi in expeditia asta, in loc sa ii folosesc pe cei din expeditia din 2003 de pe Everest m-as fi simtit mai bine. Poate… Insa tot altitudinea si lipsa aclimatizarii ma fac sa simt frigul atat de intens.

Vantul adie usor, din cand in cand trebuie sa scutur gheata de pe masca de polar care imi imbraca fata. Incerc sa respir prin membrana care ma protejeaza pentru a nu-mi ingheta plamanii…

Sunt depasit de alpinistii care vin din tabara 2 cu oxigen, trec cu o viteza incredibila pe langa mine. Daca as avea si eu oxigen… ce simplu ar fi fost totul. Insa nu, noi ne-am facut-o asa, noi am ales sa mergem fara – si din pacate, tot noi a trebuit sa plecam mai putin pregatiti, cu echipament vechi si uzat.

Merg foarte incet dezlegat de pe coarda fixa, m-ar enerva sa ma tot dezleg si leg la loc de fiecare data cand trec pe langa mine clientii cu oxigen. Prefer sa am grija, atat cat cred ca pot si sa merg langa coarda, singur.

Cineva ma striga din spate, ascult atent prin frig. Parca striga “Adi”, nu sunt sigur. Ascult mai atent, mi-e prea greu sa ma intorc sa vad daca e Tibi. Dupa cateva secunde aud din nou ceva, insa tot nu ma intorc. Mai fac 2-3 pasi, respir agitat, apoi intr-o secunda de liniste il aud pe Tibi strigandu-ma. Ma intorc, ii reperez frontala in intuneric si strig inapoi catre el. Imi spune ca se intoarce la cort, nu ii e bine, insa nu are suflu sa imi spuna mai multe. Il aud de undeva din departare, mai reusesc sa il intreb doar daca ii e rau si trebuie sa cobor spre el. Imi spune ca nu, e ok, se intoarce singur. Ma intreaba si el la randul lui daca am nevoie de ceva, ii spun ca nu, sa aiba grija sa ajunga intreg la cort si ne vedem mai tarziu.

Ma gandesc pentru cateva secunde ingrozit unde sunt, unde sunt singur acum. Cu un echipament precar, fara oxigen, fara nimeni langa mine, la 8000m in Himalaya. E un frig de imi vine sa plang, sunt atat de deshidratat ca nici macar asta nu mai pot sa fac.

Sunt aici dupa un an de incercari, eforturi intense, zile grele, promisiuni facute prietenilor si partenerilor. Promisiuni ca ma voi duce cat de sus este posibil, in acelasi timp promisiuni ca ma voi intoarce intreg inapoi acasa.

Acum inca mai pot, mai am energie cel putin sa ma duc si sa ma intorc – asa mi se pare. Tot ce pot sa fac, tot ceea ce vreau este sa urc, sa ma duc pana acolo sus, sa stau cateva secunde si sa ma intorc. Imi doresc atat de mult, sunt atat de aproape…

Si urc…

Infig hotarat betele si coltarii in crusta de gheata si urc, pas dupa pas. Ma sufoc dupa cativa pasi, imi vine sa urlu pentru ca trebuie sa ma misc asa incet, alteori scrasnesc din dinti pentru ca ma doare tot corpul si nu pot sa fac nimic sa nu mai simt, sa nu ma mai intereseze, sa rezist mai bine durerii. Unde o fi motivatia mea pentru extrem, zambetul din toate momentele acelea demente de pe munti, din furtuni si conditii extreme, de la concursuri, din situatiile la limita? Pana aici nu am mai ajuns niciodata, pana la acest disconfort total care sa imi omoare motivatia si entuziasmul.

Gasesc printre injuraturi si incordari spasmodice energia sa ma gandesc la mine, la motivele pentru care sunt acolo. La cat de mult imi doresc sa mai depasesc o limita, sa imi demonstrez ca pot, sa pot merge acasa sa povestesc ce inseamna sa traiesti pentru visele tale pana la capat, sa impartasesc si altora experienta mea. Din nou imi trece prin minte ca daca un an am vrut sa ajung aici, daca un an m-am pregatit, pentru astea cateva ore de chin in care nu imi gasesc motivatia nu am de ce sa ma opresc sau sa ma intorc.

Asa ca urc, urc in continuare, atat de incet, atat de sus…

Simt limita de care imi e cel mai frica, simt ca este aproape. Oare fac o prostie sa ma duc inca in sus? Corpul meu vrea jos, imi spune prin toate modurile posibile asta, insa nu vreau sa il ascult. Doar eu sunt aici cel in masura sa stabileasca pana cand, corpul trebuie doar sa ma asculte. Nu ascult si nu renunt, ma uit cand la stele, cand la bocancii inghetati, trag cu putere aer in piept si mai fac un pas. Si unul… si inca unul…

Ochii mi se inchid din ce in ce mai des, aproape visez cand termin de numarat cele 16 respiratii pe pas, mai nou imi e si greata. Ma uit spre varf, e atat de aproape, pot sa intind mana si sa ii “ating” pe cei a caror frontala dispare dupa culmea finala… Ma intind spre ei, parca as vrea sa ma agat de ceva, insa tot ce reusesc este sa imi prind ascensorul pe coarda fixa de langa mine. Mai urc cativa pasi si simt ca s-a terminat energia si suportabilitatea corpului meu, mi se impaienjeneste vederea si degeaba vreau sa imi dau jos gluca, frigul nu mai reuseste sa imi tina ochii deschisi. Simt cum mi se inmoaie picioarele si nu mai pot sa fac nimic, nu vreau, insa legatura dintre mintea si corpul meu s-a intrerupt.

Ma prabuesc pe zapada rascolita de coltari, in poteca, iar pana ating zapada cu tot corpul deja nu mai sunt constient.

Speram doar sa nu alunec la vale daca voi lesina, pentru asta ma legasem de coarda fixa. In acelasi timp, stiam ca daca sunt in poteca, cineva va trece peste mine si ma va trezi, zgaltai sau poate cine stie, ajuta…

Ma trezesc impuns cu bete de trekking si cu 4-5 figuri din alta lume aplecate asupra mea. Cine sunt astia? Toti au masti de oxigen, furtune care duc spre rucsaci, cagule si pufoaice, parca sunt de pe alta planeta. Imi revin incet incet, ma ridic intr-un cot si vreau sa ii intreb unde sunt, cat am stat acolo, cat mai e… Insa ei se ridica si pleaca spre varf, lasandu-ma acolo, tras din poteca si cu ascensorul desfacut pentru a-si face ei loc.

Respir gafaind, sunt complet lipsit de energie. O zi daca mai aveam, o zi de aclimatizare, o zi in care sa ma hidratez si sa mananc mai mult de 2 geluri… Ma cuprinde o tristete profunda, o temere ca nu mai pot, ca trebuie sa ma intorc… Apoi ma gandesc ca poate daca am stat aici putin, chiar daca mi-a fost rau, m-am “odihnit” stand jos, ca poate mai pot inca putin…

Sunt intins si ma uit la stele si la cerul negru de deasupra, cu frontala aprinsa. Abia aici inteleg de ce, dupa ce ai ajuns acolo sus, iti trec prin minte ganduri ca daca ramai acolo, ramai acolo unde ti-ai implinit visul.

Visul meu insa cu siguranta nu se opreste aici, ma gandesc la cei dragi, la toti cei care au crezut in mine si care m-au sustinut, la tot ce voi putea sa fac daca ma dau jos de aici viu. Imi gasesc motivatia sa ma ridic, chiar am inca o vaga speranta ca as putea sa continui. Insa senzatia de greata se accentueaza si dupa cateva secunde vomit gelurile mancate in aceeasi noapte, impreuna cu putinul lichid baut. Desi sunt deshidratat atat de mult, organismul meu nu a putut asimila nici macar zapada topita cu minerale…

Iau astfel cea mai buna decizie pe care am luat-o de cand ma stiu – si de cand ma stiu cei din jurul meu de asemenea – de a ma intoarce, de a renunta la 150 de metri de varf, de a pune pentru prima data un pas mai jos decat penultimul.

Tristetea este de nedescris, tristetea unei lupte cu mine insumi, pierduta de mine si totusi castigata tot de mine. Tristeatea ca pentru prima data de cand urc, simt gustul amar al unui varf neatins.

Ma intorc spre cort, imi vajaie capul si ma doare si stomacul acum, cobor cu o viteza incredibila, nu imi mai amintesc aproape nici un detaliu al traseului. Rapelez cateva bucati mai dificile, incerc sa raman in siguranta si sa nu ma mai prabusesc inca o data si la coborare. Ajung la cort destul de repede, imi tremura vocea si ii strig lui Tibi sa imi deschida fermoarul pentru ca nu mai am puterea sa fac si asta.

Inauntru, bietul Tibi ma astepta in pufoaica, imi pregatise si mie o jumatate de sac de dormit cald. Nu imi aduc aminte cum scot hamul de pe mine, bocancii sau coltarii nici atat, apoi adorm intr-un somn profund, un somn pe jumatate in lumea cealalta.

Acesta a fost unul dintre cele mai grele articole pe care le-am scris pana acum, fiind nevoit sa imi imaginez si sa imi amintesc prin ce am trecut acolo sus… Am vrut sa las cateva saptamani, sa il pot scrie mai detasat, sa ma gandesc mai putin la muntii inalti si la ce ma face sa ma duc acolo. Am vrut sa cred ca dupa aceasta expeditie Muntii cei Mari o sa fie un gand indepartat, ca nu o sa ii mai doresc atat de mult. Am sperat ca Cho Oyu o sa fie cel mai inalt pe care as fi vrut vreodata sa urc, ca dupa el mintea mea se va potoli, se va simti multumita. Au fost totusi 8000m atinsi si depasiti de noi 2, de mine si Tibi, de o echipa atat de tanara si atat de pasionata.

Mi-a fost teama sa scriu articolul stiind subconstient cele doua concluzii pe care le voi avea la finalul lui, la care ma voi gandi atunci cand imi permit sa visez.

Tot efortul, toata suferinta de acolo, toata pasiune si dedicarea, toate momentele cand nu renuntam, cand nu ne pierdem in zgomotul de zi cu zi, in nimicul de langa noi, toate ne duc mai departe, ne fac sa crestem, sa vrem mai mult si mai “sus” in tot ceea ce facem…

Imposibilul exista doar in gandul nostru, doar in limitarile pe care ni le stabilim singuri. Atat timp cat avem un vis, nimic nu se poate pune intre noi si visul nostru. Imposibilul este acolo doar o clipa, pentru a-l testa si a-l impinge mai departe…

Ne vedem data viitoare…

Stairway to Heaven – Partea a II-a

Somnul la altitudinea aceasta este agitat, noi fiind pentru prima data atat de sus, atat de repede si fara oxigen. Avem vise care mai de care mai ciudate, in acelasi timp visam si auzim ce se intampla afara, nu ne putem da seama de trecerea timpului. Ceasul nostru cu altimetru era atarnat de fermoarul sacului de dormit, cat mai aproape de urechile noastre, l-am auzit insa foarte usor.

Cat e ceasul? L-am pus sa sune la 22:50, sa avem timp sa ne pregatim si sa ne hidratam.

Usor de zis, mai greu de facut: afara se facuse deja un frig crancen, alti aplinisti cu oxigen se auzeau mergand apasat in afara cortului nostru. Iesim de sub sacul de dormit cu care ne invelisem amandoi, ne punem supramanusile de puf si incepem sa ne echipam: 1 L de apa cu izotonic pentru fiecare, deja foarte rece, 4-5 geluri in buzunare. Mai mancam ceva acum? Nu, nu avem timp, hai sa luam un gel si sa plecam. Mi-e foarte frig si nu mai vreau sa stau aici.

Cortul nostru statea pe jumatate ancorat, pe jumatate atarnat spre vale, astfel incat ne era imposibil sa stam amandoi sa ne pregatim in veranda. “Tibi, ies eu primul sa ma incalt, apoi o iau usor in sus, tu oricum te simti mai bine si ma prinzi din urma”.

Zis si facut: m-am strecurat cu picioarele in veranda, lasandu-l pe Tibi sa isi incheie pufoaica si pantalonii de puf in partea din spate a cortului. Incaltarea trebuia sa fie usoara, o mai facusem de atatea ori cu bocancii de altitudine. Insa de data asta, atat de sus, lipsa oxigenului si mai ales aclimatizarea precara s-au facut simtite: Incercand sa ma aplec sa inchid fermoarul, plamanii mi se comprimau, aerul nu mai reusea sa patraunda si in cateva secunde simteam cum ma cuprinde ameteala. “Nu mi-e bine”, ii spun lui Tibi in timp ce ma prabusesc pe spate pentru a reusi sa inhalez niste aer. O sa dureze… Ma ridic din nou si reiau procedura, cateva secunde, mai trag un siret, mai indes un picior in ghetele interioare apoi ma prabusesc pe spate, respirand agitat. Reusesc in toata agitatia sa imi rup unul dintre fermoarele de la bocancul drept – ramanea sa mi-l inchid doar cu un velcro (arici cu ii spunem noi), ceea ce ar fi insemnat ca frigul va intra mai usor in interior.

“Tibi, bagam incalzitoarele langa degete, nu?” Plicurile cu efect de incalzire la 50 grade trebuiau puse pe ciorap, nu in contact direct cu pielea pentru ca puteau cauza arsuri. La temperatura asta, nu cred ca o sa ne incalzeasca asa tare…

Indes si cele 2 plicuri termice in fiecare bocanc, inchei si pufoaica si trag gluga, apoi ies afara in noaptea rece si neagra. Mi se lipesc degetele pe betele de aluminiu in timp ce incerc sa le extind, insa mi le incalzesc in supramanusile de puf cu un plic de incalzire in ele.

Stau in fata cortului cateva minute, timp in care Tibi trece prin acelasi procedeu dificil de incaltare si imbracare. “Tibi, mi-e frig, imi tremura picioarele si nu pot sa ma opresc, nu simt deloc incalzitoarele si ma inteapa degetele. Cred ca o iau de la capat cu degeraturile de ieri seara… O iau in sus, poate ma mai incalzesc, ma prinzi tu din urma”.

Il las pe Tibi in usa cortului aproape echipat si ma indrept spre varf. 10-12 repiratii, apoi un pas, alte 10-12 si pasul opus. Inaintez atat de putin si de greu, ametesc daca ma misc repede, picioarele imi tremura si plamanii ma dor din ce in ce mai tare. -30, -35 cam asa sunt afara, vantul adie usor insa nu il simt in pufoaica. Cand simt ca ma sufoc sau ca aproape adorm, deschid pentru cateva secunde gluga pufoaicei si respir adanc aerul inghetat. Apoi pun la loc gluga si masca pentru fata, amandoua inghetate ca foile de tabla.

Mi-e prea greu sa intorc capul sa ma uit in spate, stiu ca Tibi e undeva acolo aproape si cu siguranta ma va prinde din mers – in ultimele 3 zile a mers mai bine ca mine, mai repede. Inaintez spre cerul instelat, urmarind cu oarecare invidie cum alpinistii care folosesc oxigen trec foarte repede pe langa mine, in grupuri de cate 4-5-6 oameni, majoritatea si cu un serpas care merge in fata. Noi suntem aici pe propriile puteri, daca e sa ni se intample ceva trebuie sa avem grija unul de altul, pe altcineva nu putem sa ne bazam.

In toate consursurile in care am alergat sau pedalat, pe toti muntii pe care am mai urcat, oricat de grele ar fi fost conditiile, am gasit energia sa zambesc, sa ma gandesc la ce ma motiveaza, la ce ma face sa ma duc mai sus, sa nu renunt, la cei dragi, la cei care ma sustin, la cei care m-au ajutat, la cei care isi doresc si ei sa ajunga acolo sus… Pe Cho Oyu, de la un punct in sus nu am mai simtit decat durerea din degete, durerea mainilor inghetate, durerea din alveolele mele inghetate, care se spargeau cu fiecare respiratie si excavatorul care imi apasa pieptul in timpul urcarii. Incercam sa respir de mai putin de 10 ori pe pas, imi venea sa plang pentru ca nu reuseam sa inaintez mai repede si durerea nu contenea, ci se amplifica.

Alpinistii cu oxigen trec ca vantul pe langa noi, ma deranjeaza ca aproape ma darama, asa ca la un moment dat ma desfac de pe coarda fixa si hotarasc sa merg langa ea. Daca mi se face mai rau sau vreau sa ma asez ma voi lega la loc – imi spun in gand – altfel e mai usor sa nu ma tot dau la o parte cand trec astia cu oxigen.

Si urc…

Noaptea e neagra, din ce in ce mai friguroasa, din ce in ce mai putin motivanta. Vreau sa ma intreb ce caut acolo, de ce nu am oxigen la mine, de ce nu am un echipament mai bun, de ce nu avem si noi serpasi… Ma gandesc pentru cateva secunde sa ma intorc sa renunt la tot chinul asta pentru ca nu imi dau seama de ce trebuie sa il indur…

Apoi imi aduc aminte: daca un an am visat si am luptat ca sa ajung aici, daca un an nu mi-am pierdut speranta si pasiunea, atunci nu o sa renunt pentru cele cateva ore de indoiala. Mai bine sa ma concentrez pe ce am de facut, sa imi numar respiratiile, sa imi misc degetele ca sa nu inghete, sa respir…

Si urc…

Stairway to Heaven – Partea I

Sunt acele momente in viata cand tot ceea ce ai muncit pana atunci, tot ceea ce ai sperat si ai vrut se rezuma la o singura decizie de a continua sau de a te intoarce. Ca la constructia unui castel de carti de joc, pana in ultimul moment trebuie sa iti pastrezi directia si sa te tii de visul tau. Pana in momentul in care castelul tau se darama…

Am muncit un an petru expeditia din Cho Oyu, un an in care am sperat, am visat, am trudit si am transpirat pentru un ideal poate de prea putini inteles. Pot sa cred sincer ca doar noi doi (eu si Tibi Pintilie) stim ce a insemnat sa ne gasim sponsorii, sa urcam vai si creste pentru multe ore la rand, sa pedalam pana la epuizare, sa alergam pana nu mai putem, sa ne pregatim pe toate planurile. Si in septembrie 2011, timp de o luna si jumatate ne-am trait visul, am savurat cu pasiune si cu durere fiecare secunda, am facut pas dupa pas, am urcat mai sus, spre cer, spre nimicul de deasupra noastra.

Am fost pentru prima data pe un munte de 8000m – este adevarat ca sunt cele mai dificile locuri de pe Pamant unde poti sa vrei sa ajungi. Sute de oameni in tabara de baza, cu un echipament care mai de care mai bun, sute de iaci, zile nesfarsite de incordare, de efort extrem, de speranta, de vise. Din pacate acum am afat ca un munte de 8000m este in acelasi timp si o destinatie “turistica” petru cei care folosesc ghizi, serpasi si oxigen, ca in felul acesta dificultatea este redusa pana la nivelul unui munte de 5000-6000m, ca pentru cei care apeleaza la aceste mijloace varful este atins cu o probabilitate mare, ca este tot ceea ce conteaza pentru ei.

Pentru noi ceilalti, care am venit aici pentru experienta incredibila pe care ti-o ofera cele 6 saptamani, cei care incercam varful fara experienta, fara oxigen si fara serpasi, in cel mai sportiv stil posibil, pentru noi atingerea varfului este un bonus, un vis atat de greu de atins, un ideal la care speram neincetat.

Din pacate vremea de aici este o loterie, cate 3-4 prognoze diferite, uneori una dintre ele alteori nici una nu corespund cu realitatea. Pentru a-ti mari sansele sa ajungi pe varf trebuie sa fii aici din prima zi a sezonului, pentru a te pregati si a te aclimatiza cat mai bine posibil, pentru ca intr-o fereastra scurta de vreme buna sa fii pregatit sa ataci varful. Pentru noi a fost o greseala sa ajungem spre jumatatea sezonului, intr-o data prea tarziu stabilita de agentie care ar fi trebuit sa stie toate acestea. Data de plecare initial stabilita, 9 septembrie, a fost decalata inca o data de o sarbatoare chinezeasca – legata de data de anexare a Tibetului – astfel incat permisul nostru de sedere in Tibet a fost decalat cu 5 zile. 5 zile care au facut sa fim ultimele echipe care au ajuns in Advanced Base Camp.

De aici lucrurile s-au tinut lant, intrucat perioada noastra de aclimatizarea fost scurtata la maxim, iar noi am fost la limita de a avea probleme si in primele zile – Tibi a trebuit sa coboare pana spre 5000m pentru ca nu s-a simtit destul de bine. Iar in timp ce noi ne resimteam in Base Camp si abia puneam tabara 1, celelalte echipe ajunsesa sa doarma deja la 7200, in tabara 2, iar prima echipa – cea de coreeni – sa atinga varful.

Tibi a plecat apoi in aclimatizare in tabara 1 superioara, insa norocul nu i-a suras, caci in cele 3 zile cat a stat pe munte a fost furtuna de zapada, au murit 3 oameni si s-au schimbat planurile tuturor echipelor. Dupa cele 3 zile de vreme foarte urata urmau 4-5 zile de vreme buna, cu soare, fara vant si temperaturi normale pentru 8000m: -35. Apoi, prognozele anuntau venirea iernii, cu vreme foarte urata si cu vant puternic in zonele inalte, intrucat curentul globaj Jet Stream urma sa coboare in Himalaya aproape de 8000m. Asta ar fi insemnat vant de 250km / h sus si imposibilitatea de a mai ajunge pe varf sezonul acesta.

Am luat atunci singura decizie pe care am fi putut sa o luam, dat fiind efortul pe care l-am facut ca sa ajungem in Himalaya anul acesta: sa fortam, desi nu eram aclimatizati, si sa mergem in stil alpin (doar in sus din tabara 1, de la 6400) cat mai repede posibil, sa apucam fereastra de vreme buna. Am riscat foarte mult sa facem edem cerebral si pulmonar, sa ne deshidratam, sa degeram – fara aclimatizare frigul se simte mai intens. Ne-am evaluat des starea fizica si am urmarit semnele care ar fi indicat o inrautatire ireversibila a corpurilor noastre, ne-a fost rau, insa in primele zile am avut doar migrene care nu ne lasau sa adormim…

Tibi avusese doar o zi de pauza in Base Camp, mai precis 24 de ore, pentru ca a ajuns intr-o dupa-amiaza la intoarcere din tura lui de aclimatizare, apoi noi 2 am plecat inapoi spre Camp 1 a doua zi dupa-amiaza. Deshidratati, cu odihna putina, cu mult echipament, am ajuns pe intuneric in tabara 1, unde am avut de furca cu frigul pentru a ne topi zapada si a ne face masa de seara – mult timp si energie pierdute.

Spre tabara 2 am plecat dupa celelalte echipe, in intarziere cu decalajul avut de cu o seara inainte. Cu 20 kg in spate, urcand spre tabara 2 de la 7200, drumul a fost foarte lung si foarte anevoios – am urcat aproape 8 ore, ajungand din nou dupa lasarea intunericului, insa aici problemele au fost mai mari. Neaclimatizat si obosit, senzatia de frig a fost mult mai acuta, astfel incat m-am trezit in cort cu partea din fata a ciorapilor inghetata si cu degetele vinete. Am pierdut timp cu Tibi sa le reincalzim, intrucat dureau foarte tare, apoi ne-am facut prea putina apa si mancare – prima noapte la 7200, fara preaclimatizare se simte foarte dificil, ti-e rau, te doare capul, te misti greu, ai degetele de la maini inghetate si abia le poti misca si pe deasupra nu ai pofta de mancare. Mai mult, rucsacii grei au amplificat durerea de cap si oboseala. Spre deosebire de asta, la 7105m in Pamir a fost o “vacanta” placuta…

A doua zi am vrut sa ramanem la 7200, ne-am trezit cu gandul ca vom putea sa ne hidratam si sa ne hranim cat de cat, insa am aflat din ultimele prognoze ca in 2 zile vremea se va strica si daca vrem sa incercam varful ar fi bine sa o facem urmatoarea noapte – pentru noi, o veste devastatoare, intrucat cu toata oboseala deja acumulata ar fi trebuit sa strangem repede tot ce aveam si sa urcam in tabara 3 – la 7600. In urma celorlalte echipe, am luat cortul mic, un singur sac de dormit pentru amandoi, pufoaicele pe noi, o portie de mancare pentru amandoi si am plecat spre tabara 3. Sa respiri este un adevarat chin, cu senzatia unui excavator pe piept, tusind si scuipand din plamani din cauza aerului inghetat… Si peste asta, trebuia sa urcam… ceea ce am si facut, am urcat si tot urcat, traseul de 3-4 ore reusind sa il terminam in 7…

In tabara 3 deja 6-7 corturi erau pline, alpinisti sau clienti cu oxigen, toti asteptau linistitit venirea intunericului ca sa poata incerca varful. Negasind nici o platforma de zapada libera, a trebuit sa sapam aproape o ora pentru a face un loc pentru cort.

Tarziu, aproape de ora 8, am reusit sa intram in cortul nostru foarte prost asezat – 1/3 din el atarna in gol – si ne-am apucat sa topim zapada pentru apa si pentru mancare. Planul era sa ne hidratam cat de cat, sa dormim 2-3 ore apoi imbracati si cu tot ce aveam sa plecam spre varf, la 10-11 noaptea…

Tibed and Kathmandu – 2011.10.14

Am apucat in dimineata asta sa parcurgem toate comentariile la articole pe care ni le-ati trimis, va multumim foarte mult pentru ele! Abia acum am reusit sa le citim, din Base Camp sau de mai sus noi nu am avut acces la internet si deci nici cum sa verificam ce mesaje primim. Acum suntem la hotel Tradition, intr-o zona mai apropiata de centru cu o camera de 3 / 3m – in care suntem amandoi, 3 butoaie, 2 genti, 2 rucsaci mari si rucsacii de oras. Internetul e doar la etajul 6 si pe terasa de pe acoperis!

O sa incercam pe cat posibil sa va raspundem la intrebari si nelamuriri, am vazut ca sunt multe si variate. Pentru unele o sa facem articole speciale, speram noi cu informatii pe suficiente.

Deocamdata trebuie sa alergam in Kathmandu sa gasim cea mai buna modalitate de a trimite cargo acasa si sa rezolvam ultimele aspecte financiare la sediul agentiei.

Kathmandu, again – 2011.10.12

Am ajuns in seara aceasta in Kathmandu, obositi dupa un drum printr-o tara tropicala, calda, intr-un sezon uscat. Suntem din nou la International Guest House, avem o gramada de facut – de spalat cateva lucruri (miroase absolut infernal in camera la noi), de despachetat 2 genti, 2 rucsaci si 3 butoaie de echipament, de pregatit lucrurile pentru urmatoarele zile. Va trebuie sa ne schimbam biletele de avion, intrucat avem zborul pe 19, va tinem la curent cand ajungem in tara.