Acasă Himalaya Cho Oyu Stairway to Heaven – Partea a III-a

Stairway to Heaven – Partea a III-a

0
Stairway to Heaven – Partea a III-a

Stairway to Heaven – Partea a III-a

Unele lucruri sunt foarte greu de povestit, de amintit, unele momente am vrea sa le uitam si totusi nu putem, nici macar cu trecerea timpului. A trecut mult prea putin de cand am fost acolo sus, de cand am ajuns acolo unde mi-a fost teama sa visez sa ajung. Si in acelasi timp, de cand am ajuns acolo unde m-am schimbat, acolo unde am mai urcat un munte al meu, acolo unde o parte din mine a ramas…

Urc, pas dupa pas, intrerupt doar de cele 16 respiratii necesare ca sa nu ma prabusesc…

Ma doare tot ceea ce am in interior, asa cum imi spunea Tibi, ma simt ca o carcasa plina de organe bolnave. Picioarele imi tremura fara sa ma pot controla, desi am incalzitoare in bocanci degetele imi sunt inghetate. Mi-e teama sa nu le pierd, de asta mi-e cel mai teama acum, stiu ca din momentul cand nu o sa ma mai doara e de rau. Sper doar sa nu degere in profunzime.

Ma gandesc la fermoarul rupt si la frigul care patrunde in bocancul drept. Poate daca imi cumparam bocancii noi in expeditia asta, in loc sa ii folosesc pe cei din expeditia din 2003 de pe Everest m-as fi simtit mai bine. Poate… Insa tot altitudinea si lipsa aclimatizarii ma fac sa simt frigul atat de intens.

Vantul adie usor, din cand in cand trebuie sa scutur gheata de pe masca de polar care imi imbraca fata. Incerc sa respir prin membrana care ma protejeaza pentru a nu-mi ingheta plamanii…

Sunt depasit de alpinistii care vin din tabara 2 cu oxigen, trec cu o viteza incredibila pe langa mine. Daca as avea si eu oxigen… ce simplu ar fi fost totul. Insa nu, noi ne-am facut-o asa, noi am ales sa mergem fara – si din pacate, tot noi a trebuit sa plecam mai putin pregatiti, cu echipament vechi si uzat.

Merg foarte incet dezlegat de pe coarda fixa, m-ar enerva sa ma tot dezleg si leg la loc de fiecare data cand trec pe langa mine clientii cu oxigen. Prefer sa am grija, atat cat cred ca pot si sa merg langa coarda, singur.

Cineva ma striga din spate, ascult atent prin frig. Parca striga „Adi”, nu sunt sigur. Ascult mai atent, mi-e prea greu sa ma intorc sa vad daca e Tibi. Dupa cateva secunde aud din nou ceva, insa tot nu ma intorc. Mai fac 2-3 pasi, respir agitat, apoi intr-o secunda de liniste il aud pe Tibi strigandu-ma. Ma intorc, ii reperez frontala in intuneric si strig inapoi catre el. Imi spune ca se intoarce la cort, nu ii e bine, insa nu are suflu sa imi spuna mai multe. Il aud de undeva din departare, mai reusesc sa il intreb doar daca ii e rau si trebuie sa cobor spre el. Imi spune ca nu, e ok, se intoarce singur. Ma intreaba si el la randul lui daca am nevoie de ceva, ii spun ca nu, sa aiba grija sa ajunga intreg la cort si ne vedem mai tarziu.

Ma gandesc pentru cateva secunde ingrozit unde sunt, unde sunt singur acum. Cu un echipament precar, fara oxigen, fara nimeni langa mine, la 8000m in Himalaya. E un frig de imi vine sa plang, sunt atat de deshidratat ca nici macar asta nu mai pot sa fac.

Sunt aici dupa un an de incercari, eforturi intense, zile grele, promisiuni facute prietenilor si partenerilor. Promisiuni ca ma voi duce cat de sus este posibil, in acelasi timp promisiuni ca ma voi intoarce intreg inapoi acasa.

Acum inca mai pot, mai am energie cel putin sa ma duc si sa ma intorc – asa mi se pare. Tot ce pot sa fac, tot ceea ce vreau este sa urc, sa ma duc pana acolo sus, sa stau cateva secunde si sa ma intorc. Imi doresc atat de mult, sunt atat de aproape…

Si urc…

Infig hotarat betele si coltarii in crusta de gheata si urc, pas dupa pas. Ma sufoc dupa cativa pasi, imi vine sa urlu pentru ca trebuie sa ma misc asa incet, alteori scrasnesc din dinti pentru ca ma doare tot corpul si nu pot sa fac nimic sa nu mai simt, sa nu ma mai intereseze, sa rezist mai bine durerii. Unde o fi motivatia mea pentru extrem, zambetul din toate momentele acelea demente de pe munti, din furtuni si conditii extreme, de la concursuri, din situatiile la limita? Pana aici nu am mai ajuns niciodata, pana la acest disconfort total care sa imi omoare motivatia si entuziasmul.

Gasesc printre injuraturi si incordari spasmodice energia sa ma gandesc la mine, la motivele pentru care sunt acolo. La cat de mult imi doresc sa mai depasesc o limita, sa imi demonstrez ca pot, sa pot merge acasa sa povestesc ce inseamna sa traiesti pentru visele tale pana la capat, sa impartasesc si altora experienta mea. Din nou imi trece prin minte ca daca un an am vrut sa ajung aici, daca un an m-am pregatit, pentru astea cateva ore de chin in care nu imi gasesc motivatia nu am de ce sa ma opresc sau sa ma intorc.

Asa ca urc, urc in continuare, atat de incet, atat de sus…

Simt limita de care imi e cel mai frica, simt ca este aproape. Oare fac o prostie sa ma duc inca in sus? Corpul meu vrea jos, imi spune prin toate modurile posibile asta, insa nu vreau sa il ascult. Doar eu sunt aici cel in masura sa stabileasca pana cand, corpul trebuie doar sa ma asculte. Nu ascult si nu renunt, ma uit cand la stele, cand la bocancii inghetati, trag cu putere aer in piept si mai fac un pas. Si unul… si inca unul…

Ochii mi se inchid din ce in ce mai des, aproape visez cand termin de numarat cele 16 respiratii pe pas, mai nou imi e si greata. Ma uit spre varf, e atat de aproape, pot sa intind mana si sa ii „ating” pe cei a caror frontala dispare dupa culmea finala… Ma intind spre ei, parca as vrea sa ma agat de ceva, insa tot ce reusesc este sa imi prind ascensorul pe coarda fixa de langa mine. Mai urc cativa pasi si simt ca s-a terminat energia si suportabilitatea corpului meu, mi se impaienjeneste vederea si degeaba vreau sa imi dau jos gluca, frigul nu mai reuseste sa imi tina ochii deschisi. Simt cum mi se inmoaie picioarele si nu mai pot sa fac nimic, nu vreau, insa legatura dintre mintea si corpul meu s-a intrerupt.

Ma prabuesc pe zapada rascolita de coltari, in poteca, iar pana ating zapada cu tot corpul deja nu mai sunt constient.

Speram doar sa nu alunec la vale daca voi lesina, pentru asta ma legasem de coarda fixa. In acelasi timp, stiam ca daca sunt in poteca, cineva va trece peste mine si ma va trezi, zgaltai sau poate cine stie, ajuta…

Ma trezesc impuns cu bete de trekking si cu 4-5 figuri din alta lume aplecate asupra mea. Cine sunt astia? Toti au masti de oxigen, furtune care duc spre rucsaci, cagule si pufoaice, parca sunt de pe alta planeta. Imi revin incet incet, ma ridic intr-un cot si vreau sa ii intreb unde sunt, cat am stat acolo, cat mai e… Insa ei se ridica si pleaca spre varf, lasandu-ma acolo, tras din poteca si cu ascensorul desfacut pentru a-si face ei loc.

Respir gafaind, sunt complet lipsit de energie. O zi daca mai aveam, o zi de aclimatizare, o zi in care sa ma hidratez si sa mananc mai mult de 2 geluri… Ma cuprinde o tristete profunda, o temere ca nu mai pot, ca trebuie sa ma intorc… Apoi ma gandesc ca poate daca am stat aici putin, chiar daca mi-a fost rau, m-am „odihnit” stand jos, ca poate mai pot inca putin…

Sunt intins si ma uit la stele si la cerul negru de deasupra, cu frontala aprinsa. Abia aici inteleg de ce, dupa ce ai ajuns acolo sus, iti trec prin minte ganduri ca daca ramai acolo, ramai acolo unde ti-ai implinit visul.

Visul meu insa cu siguranta nu se opreste aici, ma gandesc la cei dragi, la toti cei care au crezut in mine si care m-au sustinut, la tot ce voi putea sa fac daca ma dau jos de aici viu. Imi gasesc motivatia sa ma ridic, chiar am inca o vaga speranta ca as putea sa continui. Insa senzatia de greata se accentueaza si dupa cateva secunde vomit gelurile mancate in aceeasi noapte, impreuna cu putinul lichid baut. Desi sunt deshidratat atat de mult, organismul meu nu a putut asimila nici macar zapada topita cu minerale…

Iau astfel cea mai buna decizie pe care am luat-o de cand ma stiu – si de cand ma stiu cei din jurul meu de asemenea – de a ma intoarce, de a renunta la 150 de metri de varf, de a pune pentru prima data un pas mai jos decat penultimul.

Tristetea este de nedescris, tristetea unei lupte cu mine insumi, pierduta de mine si totusi castigata tot de mine. Tristeatea ca pentru prima data de cand urc, simt gustul amar al unui varf neatins.

Ma intorc spre cort, imi vajaie capul si ma doare si stomacul acum, cobor cu o viteza incredibila, nu imi mai amintesc aproape nici un detaliu al traseului. Rapelez cateva bucati mai dificile, incerc sa raman in siguranta si sa nu ma mai prabusesc inca o data si la coborare. Ajung la cort destul de repede, imi tremura vocea si ii strig lui Tibi sa imi deschida fermoarul pentru ca nu mai am puterea sa fac si asta.

Inauntru, bietul Tibi ma astepta in pufoaica, imi pregatise si mie o jumatate de sac de dormit cald. Nu imi aduc aminte cum scot hamul de pe mine, bocancii sau coltarii nici atat, apoi adorm intr-un somn profund, un somn pe jumatate in lumea cealalta.

Acesta a fost unul dintre cele mai grele articole pe care le-am scris pana acum, fiind nevoit sa imi imaginez si sa imi amintesc prin ce am trecut acolo sus… Am vrut sa las cateva saptamani, sa il pot scrie mai detasat, sa ma gandesc mai putin la muntii inalti si la ce ma face sa ma duc acolo. Am vrut sa cred ca dupa aceasta expeditie Muntii cei Mari o sa fie un gand indepartat, ca nu o sa ii mai doresc atat de mult. Am sperat ca Cho Oyu o sa fie cel mai inalt pe care as fi vrut vreodata sa urc, ca dupa el mintea mea se va potoli, se va simti multumita. Au fost totusi 8000m atinsi si depasiti de noi 2, de mine si Tibi, de o echipa atat de tanara si atat de pasionata.

Mi-a fost teama sa scriu articolul stiind subconstient cele doua concluzii pe care le voi avea la finalul lui, la care ma voi gandi atunci cand imi permit sa visez.

Tot efortul, toata suferinta de acolo, toata pasiune si dedicarea, toate momentele cand nu renuntam, cand nu ne pierdem in zgomotul de zi cu zi, in nimicul de langa noi, toate ne duc mai departe, ne fac sa crestem, sa vrem mai mult si mai „sus” in tot ceea ce facem…

Imposibilul exista doar in gandul nostru, doar in limitarile pe care ni le stabilim singuri. Atat timp cat avem un vis, nimic nu se poate pune intre noi si visul nostru. Imposibilul este acolo doar o clipa, pentru a-l testa si a-l impinge mai departe…

Ne vedem data viitoare…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here