Adventure Diplomacy

Mont Blanc – Cap. 8 – 2008.08.08

Mentinem corzile intre noi si coboram repede. Aglomeratie mare pe unele zone din creasta Bosses, caci alpinistii care urcau dupa noi incepeau sa ajunga. Le uram drum bun, Lucian ii minte pe toti ca mai e putin, imediat ajungeti.

Au niste fete lungi si obosite, dar probabil si ale noastre sunt la fel, cu diferenta ca noi avem in plus zambetul pana la urechi. 1000 de metrii urcati foarte repede si acum coborati se simt, ne simtim somnorosi cu totii. Soarele a urcat destul ca sa ne incalzeasca, suntem transpirati, deshidratati si ne cad ochii de somn. E chiar amuzant cat de haotic coboram, pe 7 carari. Ceea ce la urcare a fost un mars solent, organizat si temator, a devenit la coborare un dezmat pe tot muntele. Urme de pasi de colo colo, poze, vorbit tare, mers neglijent cu pasi de uriasi. Ne intalnim cu Sain, patronul de la panoul de alpinism din Bucuresti unde mergem noi, cei de acolo. Ne spune ca statea in Chamonix, era mai confortabil acolo decat in Les Houches, unde eram noi.

A ramas ca poate mergem cu totii la o bere dupa ce coboram, dar pana la urma nu am mai ajuns. Echipa cea unita la urcare s-a imprastiat, fiecare se gandea ca n-ar strica niste somn. Fac diverse poze pe drum, observand si norii care se aduna din departari.

Dau foarte bine in poza, pacat ca se strica vremea. Au anuntat bine, dupamiaza urat si probabil maine furtuna. Nu aveam nimic in plan, pana unde sa coboram, asa ca nu ne grabim la refugiu. Ajungem alene, cu gandul sa rontaim ceva. Ultimele resturi de mancare, ceva seminte, stafide, miere. Oala de supa si piure, folosita si nespalata de 3 zile, nu mai era in conditii de utilizare. Inchisa ermetic, ca sa nu imputa tot rucsacul, isi astepta spalarea binemeritata in camping, in Chamonix. Ce facem azi? Ramanem aici? Nu prea mai e de stat, daca mai putem, as zice sa coboram cat mai repede ne propune Stefan. Suntem toti de acord, dar mai trec 2 ore incheiate pana sa ne urnim. Dupa ce am urcat pe varf, nu ne mai arde sa ne grabim. Ninsoarea pornita afara ne trezeste repede la realitate. Suntem inca la 3800 metrii, vremea se inrautateste si mai avem inca 1000 de metrii foarte periculosi de coborat. Pe parte de sub refugiu sunt destul cabluri de otel puse, ne tinem de ele si ne dam repede la vale. Treaba merge struna. Depasim niste italieni de la care auzim un “You crazy romanian” adresat lui Gabila, care trece ca vantul printre toti mosii care coboara. Raman un pic mai in spate, mergand totusi atent sa nu disloc pietre. Pe zona asta, casca este obligatorie. Chiar si neintentionat, poti sa ii trimiti celui de sub tine un bolovan in cap si sa chemi elicopterul rosu dupa ce-a mai ramas din vreun nefericit. Stiam ca nu e de gluma. Cu gandul la asta, mi se pare ca aud un strigat inabusit de sub noi, la cativa metrii. Nu disting prea bine caci vantul si ninsoarea incepusera, continui doar sa cobor spre restul echipei. Ii gasesc pe toti la un morman mai drept de pietre, Lucian si Gabila stand jos. Ce-ati facut de v-ati oprit? A, sa-si revina astia doi si mergem. Adica? Pai erau niste straini in spatele nostru, care mergeau cam sovaitor, pe care i-am depasit. Dupa ce trece Lucian de ei, il aud strigand ceva din spatele meu, ne spune Gabila. Lucian ma lamureste: Era unul din aia, tocmai alunecase, si zbura spre mine cat era de mare. M-am lipit de stanca, doar m-a sters cu o bucata din echipament, si a cazut la vreo 10 metrii mai jos. Si mai e viu? ii intreb Da, ca a pus Gabila mana pe el si l-a oprit din rostogolire, ca altfel acum era deja jos sau imprastiat pe traseu. Andrei destinde putin atmosfera, adaugand ca “Bai Gabila, tu iti dai seama ca esti erou?” Gabila il injura pe strain, mai bine nu ii dadea ocazia.

Ritmul nebunesc de coborare pe care il aveam se mai domoleste, nu intr-atat cat sa nu iscam niste praf si niste bolovani in spate. Din fericire, cad pe marginea traseului, in valea neumblata din stanga. In dreapta noastra se disting siluete de alpinisti care trec Grand Couloir. Ieri au cazut pietre non stop, ii spun lui Lucian, era si elicopterul de salvare pe ghetarul de la Tette Rousse. Da, ca ieri a fost soare. Partea buna la vant si ninsoare e ca ingheata pietrele la loc si e mai sigur. Da, azi n-a cazut nimic serios, numai pietricele care s-au oprit. Sa speram ca avem noroc. Ajunsi la capatul coborarii pe muchie, suntem nevoiti sa traversam zona periculoasa. Din nou, stam si privim atenti in timp ce trec membrii echipei noastre sau altii. Se misca ceva praf pe-acolo, dar de data asta trec si mai repede decat la urcare. Nu e zapada mai deloc ne spune Tibi, acum 2 ani cand am fost eu pe-aici mergeam cu coltari. Grrr, mult mai nasol, sa te asiguri pe cablu, sa urci pe bolovani… Nu imi mai pun coltarii pe ghetarul Tette Rousse, ma dau ca pe schiuri pe bocanci. Cobor repede cu Lucian, caci incepuse ploaia. La marginea ghetii, se vede baraca forestiera. Mai avem 600 de metrii, dar pe drum de bolovani. Andrei era la jumatatea coborarii, cu viteza lui, eu si Lucian scoatem betele si o luam alergare usoara in jos. Depasim cativa turisti, veniti probabil doar pana la 3200. Repede, nici nu ne dam seama cum ajungem in baraca. Simpla asta, bine ca s-a oprit ploaia. Acum ce facem? Cum ce facem, mancam. Sigur, ce mancam? Buna gluma. Mancarea calculata la minim se pare ca a fost la minimul extrem. Stefan si Ileana ne anunta ca ei vor sa coboare pana in Chamonix, sa faca un dus si sa manance bine. Nu suntem asa obositi, dar de ce sa dam 5 euro pe cort si in noaptea aia? Mai bine stam in baraca pe gratis. Zis si facut. Dupa ce topim o jumatate de punga de zapada murdara, curatam oala mea de supa cu noua supa facuta in ea, apoi o murdarim la loc cu piure, iesim sa admiram apusul si sa mai vorbim. Gabila, Geo si Andrei se baga in saci, eu ies cu Tibi si cu Lucian sa povestim. Moment excellent de pozat ibexi, caprele tipice pe care le vezi in Alpi. Deloc sfioase, stau la 5 metrii de turisti. Cu apusul in spate, tapul batran de langa noi a fost cireasa de pe tort in materie de fotografie. Fericit ca am asa poze, ii las pe baieti sa intre la somn, apoi mai ies 10 minute sa admir cum dispare soarele dupa varfuri. Ma simt implinit, dar aventura e departe de a se fi terminat. Mai avem 2500 de km pana acasa si habar nu avem cu ce o sa ii facem. Dar nu mai conteaza, am fost pe Mont Blanc. O sa ma distrez la fel de bine si la intoarcere, avandu-l Lucian coechipier de drum.

Peste noapte nu stiu de ce mi-am pus dopurile de urechi, ca erau doar cativa turisti in baraca, fara aglomeratie. Pana dimineata cazusera, ca de obicei, dar trezirea mi-a dat-o Andrei si nu galagia de afara. “A venit elicopterul!” “Huh?” Sa ia gunoiul!. In Franta, in Alpi, gunoierii coboara cu elicopterul, verifica refugiul, elicopterul ia gunoiul si dupa 10 minute vine sa ia si gunoierii. Una peste alta, prima aterizare, la 20 de metrii de unde dormeam, nu am auzit-o. Eram cu toti nedormiti de ceva vreme. Masa de dimineata a constat in cateva bucati dintr-un salam dubios al lui Lucian, chipurile bun si scump, dar de care nici acum nu sunt convins ca mirosul de stricat nu venea din interior, ci dinspre coaja, cum incerca sa ma convinga, si o mana de cereale cu lapte. O punga intreaga de lapte, gasita pe la Tibi prin bagaj, a fost suficienta pentru o bautura echivalenta cu masa de dimineata si de pranz. Continand desule impuritati din piureul din ultimele 3 zile, laptele fiert a adus oala intr-o stare acceptabila de curatire. Am coborat apoi cat am putut de repede in Chamonix, unde am ajuns dupa pranz. Andrei venise primul, si s-a intors sa ne ia de la capatul potecii. A vrut el sa ne duca cu masina pana la corturi, dar eram prea mandri ca sa ne lasam carati. “Nu, am plecat pe jos, pe jos ajungem inapoi.“

Stefan si Ileana ne asteptau in masina, cu gandul ca o sa plece in curand. Asa repede? Da, mai facem niste cumparaturi si mergem. Ok, vin si eu cu Lucian. Mergem mai intai sa facem un dus, ne punem pe noi hainele curate lasate in masina si plecam la cumparat in valea Chamonix. Mancare, echipament sportiv, fiecare ce si-a dorit. Spre seara ajungem inapoi, unde cealalta jumatate a echipei se aranja. Le uram drum bun lui Stefan si Ilenei, care pleaca grabiti, ca sa ajunga cat mai repede, apoi ne punem pe masa de seara si pe cei 6 litrii de bere proaspeti adusi. Mancam bine, glumim, admiram norul negru de deasupra si terminam tot ce se putea bea. Dupa ce spal echipamentul ca un obsedat de curatenie, montam cortul si ne intindem la somn.

Un somn nu foarte lung, caci la prima ora un grup de francezi vorbareti si-au intins scaunele pliante langa cortul nostru, sporavaind de zor. Ne trezim, ne echipam repede, si mergem cu autobuzul in Chamonix, la cumparaturi. Rucscii ii ia Andrei in masina pana acolo, caci nu mai vroiam sa ne intoarcem in Les Houches. Pana la ora 12 ne plimbam, ne odihnim, si stabilim ca vom lua trenul spre granita Elvetiei, de acolo urmand sa vedem. Dupa ce ne luam ramas bun de la Andrei, Gabi, Geo si Tibi, ne ducem in gara, unde aveam gratuitate la tren in valea Chamonix ca urmare a sederii in camping. Doar ca imediat ce ne dam seama ca Lucian a pierdut biletul, ne dam seama ca aventura numita drumul de intoarcere va incepe chiar de aici, din Chamonix: vom merge cu autostopul pana acasa.

Mont Blanc – Cap. 7 – 2008.08.07

La refugiu s-a lasat cu festinul de dinaintea varfului. Nu luaseram foarte multa mancare, spre deosebire de Romania, unde o caram si o mai aducem si acasa inapoi, aici nu ne permiteam luxul de a cara in plus. Facem supa de pui cu multi taitei si cu ceapa aia gasita? Facem, ii raspund lui Lucian. Ceapa cu pricina o gasise cand am plecat de la Baraca Forestiera, de la 2800 metrii, lasata de vreun turist pe un bolovan. Doar era de mancare, o ceapa la altitudinea aia valora destul de mult pentru niste alpinisti hrapareti. Asa ca ceapa si-a facut si ea loc printre taitei, iar fiertura a fost apreciata in final.

Stingerea se dadea la 8 seara, ca in fiecare zi. In seara asta ne culcam in sala de mese, ca si ieri? Clar, se aude raspunsul. Atunci, hai sa luam o masa in primire. O sa fie aglomerat. Dupa ce fac aprovizionarea cu apa si ultimele 6 sandvisuri, cu niste resturi de cascaval si salam, ies la poza de seara. Probabil cel mai frumos apus de la altitudine, deasupra unei mari de nori care se spargea. Era liniste, vantul amutise complet. Sus erau ceva noi in continuare, dar prognoza se anunta buna si eram increzatori. Am admirat razele soarelui fara sa tin aparatul la ochi pentru cateva secunde. Asta nu voi putea sa inregistrez niciodata pe sensor, emotiile. Doar o imagine, care pentru mine va insemna acele 1000 de cuvinte.

Vanzoleala mare in sala de mese, caci cele 80 de locuri din cabana erau ocupate si alti 50 de alpinisti urcasera in decursul zilei. Se anuntase o noapte si o jumatate de zi frumoasa intr-o saptamana de ploi si furtuna, toti au urcat grabiti sa prinda momentul. In coltul nostru trebuia sa incapem 4 oameni, dar banca era deja ocupata de un batranel. Are you sleeping here? Yes, there is no other place. But it’s ok, you Romanians can stay here. I paied, you paied, we can all sleep here, right? Well, daca baiatu zice ca a platit, ii zicem si noi ca da, asa-i Lucian? Ii raspund mosului ca of course, you can stay here with us. De-asta traieste statul Francez, ca platiti voi bilet intreg ca sa dormiti pe sub mese. Macar noi stam pe degeaba…

Imi iau singurul loc ramas in primire, cel de pe masa, si imi intend sacul. Din coltul de unde ma aflam se vedea intreaga imbarligatura de maini, picioare, echipament si capete iesind din sacii de dormit. Soarele nu apusese, dar inauntru se lasase linistea. Unii dormeau pe scaune, nu isi adusesera saci cu ei. Si asa e un somn de teoretic 4 ore. Practic, vom vedea cat dormim. Dupa o ora de stat in sac, cu dopurile pe urechi caci suntele cabanei noapte sunt deranjante, hotarasc sa ies din sac si sa dorm doar acoperit cu el. Mult prea cald aici. Ma hotarasc sa imi fac curaj sa ma duc la toaleta, calcand printre cei intinsi pe jos. In cabana liniste, nici o sforaitura. Oare cati dintre ei or dormi si cati nu? Ii aud pe cativa oftand, altii se foiesc cand calc printre ei. Sunt treji majoritatea, inainte sa urci pe varf nu poti sa adormi. Intors pe masa mea din capat, reusesc sa atipesc pentru o ora. Am vrut sa pun ceasul la 1:45, dar cum Soso, unul dintre romanii care erau acolo, a spus ca il pune el, am renuntat si la telefonul meu. Oricum, de la 1:45 pana la 2 ne strangem repede.
Dimineata a venit fara veste, am deschis ochii, m-am ridicat in capul oaselor si am asteptat sa vad. Nu se trezise nimeni, dar Soso misca in sac. Dupa cateva secunde aud si alarma. E timpul. Restul alpinistilor dormeau inca, am incercat sa profitam de moment. Am strans repede sacul, am mancat si am aranjat bagajele pentru intoarcere. Mi-am burdusit buzunarele gecii cu cele necesare in ziua varfului: curmale, ciocolata, 1 sandvis, telefonul, asigurarea medicala, pasaportul si banii. Crema de soare era si ea pe acolo, caci stiam ca la coborare va fi necesara. Si totusi, nimeni nu se urneste din saci. Foarte ciudat, a trecut mai mult de jumatate de ora. Il vad pe Soso in usa cabanei cand ma duc sa vad starea cerului: senin, impecabil. Cele 6000 de stele care se vad theoretic cu ochiul liber erau toate acolo. Intrat sa ma echipez, Soso ma anunta ca a uitat ceasul setat pe ora Romaniei si de-asta nu s-a trezit nimeni. De fapt nu era 1:45, era 12:45. A, excellent,sa fi tot dormit vreo 45 de minute deci. Asta e, o sa ne ajunga pentru o zi.

Restul echipei se aduna de prin cort si din sala de mese. La 2, Stefan isi cauta betele de trekking insa. Mi-au disparut din locul lor! Nu se poate! Stam sa le caute, dar pana la 2:30 nu afla nimic de ele. Mama lor de francezi, daca imi mai as eu echipamentul asa. Ai naibii hoti. Betele erau niste Black Diamond, mai dragute decat ce avea lumea in general acolo, si probabil tentasera pe vreunul. Asa cum am aflat mai tarziu, fusesera doar imprumutate, caci le-am recuperate din cuier, dar din alt loc. Probabil cineva le-a luat ca sa le testeze, urmand si isi achizitioneze unele asemanatoare. Nu ca ne-ar placea atitudinea frantuzeasca prea mult, dar sa nu ii acuzam pe nedrept.
La 2:30 grupul, cu Stefan in fata si Tibi secund, se urneste in sus. Sunt ceva grupuri in fata noastra, dar grosul e in spate. Nu o sa prindem aglometarie. Toti avem frontale pe cap, caci luna este abia un corn. Sirul de luminite se intinde in fata noastra si ne arata drumul. Mergem fara coarda, ca si in ziua precedent. Ce mult am urcat ieri, se aude din spate. Vallot pare intr-adevar departe, dar este la doar 2 ore. Inaintam repede, in seturi de 30 de minute cu cateva secunde pauza. Intre noi distanta este aproape 1 metru, nu ne departam, nu ne grabim.

Coltarii se infig ritmat in zapada inghetata si respiratiile sunt rapide, dar relaxate. Din cand in cand aruncam un ochi in spate si nu ne vine sa credem dimensiunile pe care le vedem: de la 4300, inainte de rasarit, se distinge creasta ce duce spre varf. Primii alpinisti au inceput urcusul final, sunt la doar 30 de minute in fata. Mai au si ei 2 ore bune. In spate Valea Chamonix scaldata in lumina, iar undeva in departare probabil Geneva, reflectandu-si luminile in norii razleti de deasupra. E mult prea intuneric pentru poze, din orele astea vor ramane doar amintirile noastre intiparite pe retina. Lungul sir de luminite urca sinuos spre varf. In liniste, in ordine. Depasim cateva grupuri, care parca iti dau sufletul acolo. Au venit prea repede sus, concluzionam. La fel au facut si cei care au tusit sange din plamani, asa cum se poate vedea in zapada pe care calcam. Urmele nu sunt dese, dar sunt. Nimeni nu vorbeste de ele cand le vede, abia in pauza de la Vallot se deschide discutia. Ati vazut sangele de pe drum? Da, cine stie cine are problem in fata. Si totusi, nu a coborat nici unul. Ori e in regula, ori e inconstient.

De aici ne legam, nu? Intreb in timp ce ne odihnim pe micul platou de langa cel mai inalt refugiu din Europa. Da, ultima creasta e mai periculoasa, asa e recomandat in ce am citit. Bine, 4 in fata, il luati si pe Soso sa fiti 5, si noi 4 in spate. Andrei si echipa pleaca primii, Stefan, Ileana, Lucian si cu mine ne legam si ii urmam. Incepe sa se crape de ziua. Pe partea din fata, cea care urca dinspre Aguille du Midi, un alt sir de luminite urmeaza drumul varfului. Astia urca pe marea traversare din colo, nu? Da, frumos traseu. Poate il facem si noi candva. Poate, dar nu acum. Drumul lor este mai dificil, Marea Traversare presupune urcarea pe cei trei Munti: Mont Blanc, Mont Blanc du Tacul si Mont Maudit. Ultimul se vede ascutit in departare, alpinistii inca nu au ajuns acolo. Nu degeaba ii spune Mont Maudit, Muntele Blestemat, la cum arata. In fata noastra poteca urmeaza o creasta subtire de zapada, care totusi ni se pare mult mai putin periculoasa decat ce vazusem in filmele de pe internet. Cand e vant, ar fi ceva probleme aici, e musai asigurarea. In rest, nu avem nevoie sa atingem cu mana pe jos, doar o urcare sprijiniti in piolet e de ajuns. Aici nu se afunda in zapada ca la noi.

Pe ultima jumatate de ora se vede déjà Chamonix-ul, dar si in departare Franta, Italia si Elvetia. Distingem Matterhor-ul si grupa Breithorn, in Elvetia, cat si Aguille du Midi imediat aproape. De data asta, pare mult sub noi. Ceea ce din Chamonix se vede undeva sus, departe, acum se vede atat de mult sub noi. Acum savurez cu adevarat fiecare pas. Lucian canta ceva si chiuie de bucurie, eu mai fac cate o poza, mai admir umbra Muntelui intinsa pe zeci de km deasupra Frantei.

Lucian, tu iti dai seama ca suntem la cateva minute de varf? Avem o zi fantastica, ne simtim perfect si n-am avut nici o dificultate peste care sa nu trecem? Bai nebunule, am reusit! Ne-am implinit un vis! A, pardon, ne-am implinit Visul! Un rasarit de soare perfect la 4800 de metrii, dupa indelungi cautari, intrebari si antrenamente. Frate, am facut-o si p-asta. Zambeam amandoi. Printre miile de ganduri care-mi treceau prin minte, unul mi-a ramas bine intiparit: Mont Blanc n-a fost o aventura bazata nici pe bani (nu stiam cat o sa cheltuim in total, ca am fi ras si mai tare de suma nesimtit de mica), nici pe echipament, ca uite-l pe Gabila, cu jumatate imprumutat, nici pe experienta cumulata, ca nu mai fusesem nici unul asa sus, dar am ascultat si am invatat, nici pe antrenament, ca am muncit si a fost se pare de ajuns. A fost numai modul nostru de a fi si vointa pe care am avut-o sa il facem. Sa il facem pentru ca putem, pentru ca vrem sa ne demonstram ca desi unii iti spun ca nu o sa reusesti, unii se mira, altii te demoralizeaza si cativa te incurajeaza, trebuie sa iti asculti instincul si sa munceti pentru visul tau. La noi primul vis a fost sa urcam un munte, dar cu etapa asta realizata, ne-am dat seama ca se poate. Se poate sa iti doresti ceva si sa il realizezi, cand muncesti mult pentru asta. De atatea ori am visat momentul in care voi ajunge pe varf, la propriu si la figurat. De atatea ori am renuntat la alte distractii ca sa economisesc pentru asta. Nu este intotdeauna placut, usor nici atat, dar satisfactia ca ai reusit ce ti-ai propus eclipseaza orice urma de disconfort. De data asta, the sky is the limit.

Lucian? Stii care e intrebarea logica pe care vroiam sa o pun aici sus? Now what? What’s next? Pentru mine, n-aveam nici cea mai vaga idee atunci, acasa, cand ma gandeam la ea. N-am indraznit sa visez mai departe de Franta, mai sus de Mont Blanc. Dar stii ce? Urmatoarele 10 de minute nici nu ma intereseaza, o sa imi savurez momentul. Momentul cand deasupra ta nu mai e decat cerul, cand uiti de toate neplacerile care ti s-au intamplat ca sa ajungi unde ti-ai propus. Acele 10 minute cand esti cu adevarat implinit. Ne imbratisam si ne felicitam. Privesc in departare si nu ma mai satur de frumusetea peisajului. Lucian scoate tricoul jegos cu “geograf”, mandru sa faca o poza cu el la 4810 metrii. Nesperat de sus, intr-o lume pe care oamenii rar ajung sa o vada in toata splendoarea ei.

Caci frumos era scris pe celalalt varf, Grossglockner, din Austria, “Vino si vezi lucrarea lui Dumnezeu atat de minunat facuta in randul copiilor de oameni”.
Au urmat bine inteles pozele cu varful, pozele de grup, ceva peisaje si a venit vremea sa coboram. Um munte nu il urci ca sa ramai acolo, il urci ca sa iti ramana in amintire ca o invatatura.

Sunetul pasilor apasati ne trezesc fara avetizare. Visasem ceva, eram pe alta lume. Ce tot bocane astia? Ah, e doua, au venit la masa. Lucian? Da. Ne dam de aici? Nu, lasa-I ca isi gasesc locuri. Ok, nu ma misc din sac. Lumina se aprinde, se aud susoteli, rasete, sunete de fermoare si sireturi stranse. Nu ne dam de-aici, e doar sub masa ocupat, pot sa stea si ei pe partea cealalta. La inceput nu se aseaza nimeni la masa sub care stateam noi, dar dupa ce sala de mese se aglomereaza aud cativa alpinisti apropiindu-se. “Those guys are sleeping here?” se aude de langa masa. “oh…” Ma bufneste rasul in sac. N-a mai pomenit oameni sa doarma sub masa, sau I se pare ca e mai buna cu ceva pentru ca plateste sa doarma in pat? “Are they allowed to stay here?” Hai ca asta e prea de tot, daca vreti ceva de la noi ne bateti pe umar si ne spuneti sa ne mutam. Altfel nu ne dam, facem pe surzii. Simt cum pe deasupra mea un bocanc maricel isi face loc, apoi se lasa usor pe podea in partea cealalta a capului meu. Continua asa si peste Lucian, pentru ca pe deasupra mea sa intre alta persoana. Nici macar nu ne-au intrebat, s-au asezat peste noi. Foarte bine, nici noi nu ne dam. O sa mancati 30 de minute, o sa plecati, o sa ajungeti pe varf pe ceata si o sa coborati fara sa vedeti nimic. Dar puteti sa va mandriti ca ati dormit in pat si ati asteptat indigniti o domnisoara de la bucataria refugiului sa va serveasca micul dejun, careia nici macar nu i-ati multumit. Nici nu v-au convenit cerealele cu lapte carate pentru voi cu elicopterul de jos. Nu, alpinistul-turist de astazi nu stie ce inseamna sa nu ai, lui totul I se cuvine. Asa cum am preconizat, in 30 de minute toti se ridica si pleaca spre varf. Dupa ce se ridica si cei de peste noi de la masa, Lucian scoate capul din sac si ma intreaba: Tu i-ai auzit pe astia ce frica le e? Am auzit ceva, dar nu multe ca incercam sa dorm. Asta de langa mine murea de frica, ii tremurau picioarele ca le tinea aproape de capul meu si ii zicea prietenului ce speriat e de urcarea asta noaptea. Straini grabiti, nu le pasa de nimic, ei vin aici ca sa urce pe Mont Blanc in doua zile. Te miri de ce isi varsa plamanii sau ii ia elicopterul…

A doua parte a noptii a trecut fara probleme, a doua zi dimineata ne-am trezit pe la 8, in alte zgomote de pasi. De data asta se vorbea mult mai incet in capatul salii, nu stiu daca ne reperasera sub masa, dar erau civilizati. Astia vorbesc romaneste? Hai lasa-ma, sa stii ca da. Mai tarziu aflam ca sunt niste prieteni de-ai lui Andrei, veniti sa urce pe varf in aceeasi perioada ca si noi. Ileana disparuse de sub masa, pesemne dupa 2 s-a dus si a luat locul vreunuia in pat. Am auzit ca se practica, dar cum noi aveam sacii si totul in sala de mese, nu ne-am mai deranjat cu mutarea.
Ne trezim cu totii, rontaim ceva de dimineata si mergem sa intrebam de vreme. Ceata azi, maine se anunta frumos. S-o anunta, ca azi se pare ca deasupra noastra mergi prin nor. Nu vezi la 5 metrii. Desteptii aia au plecat toti asta-noapte, ca azi vin altii cu alta rezervare si nu mai au unde sa doarma. Asa era, toti venisera fara saci de dormit, ce sa mai vorbim de corturi. Ce facem azi? Sus de tot nu mergem, ca e innorat. Stam aici si asteptam? Hai sa mergem pana pe Dome du Gouter, la 4200, ne propune Stefan. Vedem cum ne simtim, ne aclimatizam si studiem traseul pentru maine. Excelent, mergem. Dupa echipare ne aliniem si pormin in sus, fara sa ne legam caci nu parea deloc dificil. Vant nu era, doar ceata. Urmele coltarilor celor care plecasera noaptea se vedeau bine, nu era nici o grija sa ne ratacim. Urcam noi ce urcam, mai abrupt, mai plan, doar pe zapada bine batatorita. Mergeam bine, eram fericiti ca suntem aici, atat de aproape. Intreband cat mai este, ni se spune ca suntem pe Dom deja, aici e inceputul si peste 5 minute veti da de coama. Hm, asa repede? Hai sa mai mergem in sus, spre refugiul Vallot. Ok, nu strica la altitudine mai mare. Dupa inca o ora usurica suntem pe ultimii metrii inainte de Vallot.

Asta e putin dupa jumatatea drumului pana pe varf, ce simplu a fost. Decidem sa stam sa ne odihnim putin, sa decidem ce sa facem. Stefan ne propune sa urcam pe varf, pe ceata, ca au anuntat ca pana seara se face frumos. Eu nu sunt convins, stiu cum e norul lenticular de pe varf, nu pleaca imediat, iar servicul meteo in Alpi se pricepe la prognoze. Au zis maine ca e frumos, astept pana maine. Stefan nu are incredere in ei, vrea sa urce astazi. Daca maine e frumos, urcam si maine inca o data. Nu sunt de acord in nici un fel, nu poti sa il urci de doua ori pentru ca vei fi obosit dupa 2000 de metrii diferenta de nivel, de la 3800 la 4800, urcati si coborati in 7-8 ore. Maine noapte nu o sa mai fim buni de nimic. Si totusi, daca e si maine urat? Urcam maine si atat, asta e. Doua ore stam si discutam in contradictoriu. Fiecare are argumentele lui, care de ce sa nu zic, erau destul de convingatoare atunci. Tibi rade sarcastic: asta e a doua oara cand ajung la Vallot, iar cobor fara sa ajung pe varf? Ii spun ca de 4 ani astept sa urc pe mititelul asta, acum nu mai conteaza 12 ore pana la noapte. Urc bucata asta de doua ori, nu pe tot. Am zis ca ne aclimatizam, nu altceva. Intr-un final, dupa ce stam si cateva minute bune in refugiu, hotaram sa coboram. Mergem maine si gata, azi ne-am facut damblaua. Am facut o plimbarica pana la 4400, cum am scris in mesajul catre parinti acasa.

Coboram repede si zambareti, tinta de azi a fost Dome du Gouter, am depasit-o, ne-am aclimatizat inca putin si suntem mai pregatiti ca oricand sa incercam sa ajungem pe acoperisul Europei de Vest. Maine, cu putin noroc, o sa reusim. Increzatori, ajungem pe Dom. De la 4300 de metrii in jos norii se sparg, lasand sa se vada pana hat in zare. Ramanem inmarmuriti de frumusetea peisajului, ne oprim pentru a admira si a face poze. Tot restul drumului pana la refugiu am pozat, am ras si am discutat diverse, intr-o stare de spirit excelenta.

Refugiul Gouter nu are nimic in comun cu denumirea de refugiu pe care o stim din Romania. Adica o cutie de tabla sau plexiglas, cel mult lemn, cu un prici si 5 locuri inghesuite de somn. In Franta refugiu inseamna cabana cu 80 de locuri oficiale, inca vreo 80 posibile in sala de mese, apa si mancare aduse zilnic cu elicopterul, incalzire centrala, conexiune la internet prin satelit si curent electric de la generator. Camerele erau speciale pentru cate ceva: una in care se lasa echipamentul de catarare (bete, pioleti, coltari, casti, hamuri), toate la gramada pe peretii speciali dotati cu carlige, o camera pentru rucsaci unde se lasa si bocancii si se iau papucii de casa, sala de mese, unde toti se foiesc de colo colo asteptand nerabdatori supa si orezul cu carne, doua camere mari de dormit, cu paturi si paturi curate si o toaleta ecologica pusa intr-o muchie de stanca, cu evacuarea strategica intr-o zona neumblata.

Nu degeaba este Chamonix capitala alpinismului mondial, turismul montan aici este in floare. Cum nu aveam de gand sa platim nimic la francezi, noi eram cu corturile, cu mancarea in rucsac si cu gandul ca pentru apa vom topi zapada.
Prima masa in refugiu a fost rapida, 8 oameni la o masa de 3, intrucat celelalte erau rezervate celor care platesc si vin cu rezervare pe Mont Blanc. Cu burtile pline, ne gandim de unde facem rost de apa si unde punem corturile. Punem corturile? La urcare, cativa alpinisti cu care am vorbit ne-au zis ca putem dormi si in sala de mese, atat timp cat nu ii deranjam pe cei care platesc ca sa aiba confort. In mod normal se lasa ceva euro pentru dormit in refugiu pe mese, dar daca zici ca n-ai si te faci ca ploua, nu te da nimeni afara. Mi-am propus sa fac asta, iar sus, la masa, le-am spus tuturor. Noi punem cortu, se vede foarte tare din spate, de pe muchia de zapada, sunt multe corturi si e o zona adapostita. Nu vreau sa dorm in refugiu si sa ma deranjeze astia, imi spune Andrei. Il ia pe Tibi si se duc in spatele refugiului, la 10 minute, in zona de corturi. Stefan afla ca tocmai s-a eliberat un pat in camera de oaspeti, si cum pretul este de 12 euro, alege sa il ia el si sa doarma linistit la noapte. Eu, Lucian, Gabila, Geo si Ileana ne propunem sa ramanem in sala de mese. Desi micul dejun e la 2, si o sa ne deranjeze, la noapte astia pleaca spre varf, noi mergem abia maine noapte, avem o zi intreaga de odihna. Ne descurcam noi, caldut, spatios si ieftin pe deasupra. Dupa-amiaza organizam rucsacii, ii punem pe o masa din colt, in cazul in care va fi aglometarie in sala de mese sa avem loc, facem poze si cautam apa. Sticla de apa plata la Gouter este 5 euro, 1,5 litrii. Multi alpinisti cumpara, caci vin pe Mont Blanc si vor sa aiba si confort. Solutia gasita de mine a fost sa luam apa din turturii care se topesc langa scara ce duce la al doilea loc de dormit. Destul de aproape de buda, mirosul nu e prea placut in zona. Dar turturii sunt destui sub scara, pot tine o sticla acolo sa o umplu in cateva minute.

Iau o sticla goala de la noi si plec sa incerc. Dupa 5 minute vin inapoi cu mainile inghetate bocna si cu 2 cm de apa in sticla. Sa stiti ca nu merge asa, da am venit sa-mi iau manusile. Pun si caciula, sa fie confortabil, iau alta sticla goala si ma duc sa incerc din nou. Reusesc sa pun ceva apa, cam jumatate de litru, dar pretul este mult prea mare: manusile mele sunt fleasca si cel putin pana maine sunt inutilizabile. Bine ca nu plecam la noapte spre varf, ca as fi avut o mare problema. Ma intorc in refugiu, la masa unde suntem adunati cu echipamentul. Solutia salvatoare imi vine repede in minte, asa ca nu stau mult, iau niste manusi uscate imprumut, promitand sa le aduc inapoi tot uscate, si ies repede in holul refugiului. Insfac pioletul din suport si sticla in mana cealalta si ma duc sa “operez”. Procedeu simplu, spargi toti turturii din jur care sunt mai sus ca sa picure apa mai repede doar pe turturele ales de tine. In acelasi timp, cu lopatica pioletlui, sapi o gaura in gheata de dedesubt si pui sticla la umplut. Simplu si eficient. Las instalatia sa functioneze, ca dupa 15 minute sa ma intorc cu alta sticla. Fericire mare, prima transa se umpluse, a doua va merge struna. Mai sap inca un locas pentru a doua sticla, urmand sa umplu cate doua de-odata. Victorios, intru cu licoarea in refugiu. Vestea proasta insa, toata apa provenita din zapada avea un gust intens de… benzina. Hidrocarburile pe care ploaia si ninsoarea le spala din aer raman in zapada, iar cu cat apa se topeste, spre vara, cu atat mai densa este concentratia impuritatilor. E clar, o sa fie apa cu care in vale nici ciorapii nu mi i-as spala. Singurul mod in care puteam sa o bem fara sa simtim gustul oribil era sa dizolvan Izostar in ea, praful energizant pentru sportivi, cu arome de fructe. Nu avem foarte mult, asa ca il punem mai putin decat trebuie, cat sa ii schimbe gustul. Setea e mare la 3800 metrii, te dezhidratezi mult, iar dupa tot urcusul ala simteam nevoia sa bem mult lichid. “Posirca”, cum am denumit-o, a fost pana la urma foarte buna, ieftina si in cantitati nelimitate. Trebuia sa avem grija sa luam apa ziua, caci noapte turturii inghetau si pana nu batea soarele bine in ei, nici pomeneala sa picure. Foarte interesant este ca desi in prima zi alpinistii se uitau la noi si radeau de ce apa putem sa luam pentru baut, dupa doua zile deja trebuia sa stau la coada ca sa imi pun sticlele. Diversi veneau sa umple termosuri, sa se spele pe maini, sa isi spele vasele sau sa ia apa pentru fiert. Nici pentru voi nu sunt de colo 5 euro pentru un litru juma’ se pare, radeati de noi la inceput.

Problema apei fiind rezolvata, mai rontaim cate ceva in cabana, mai facem niste poze si pe la 7 seara lumea incepe sa dispara din sala de mese. Astia se culca cu gainile si se scoala inaintea lor trag eu concluzia, caci la 8 seara cabanierul ne spune sa nu mai facem galagie ca s-a dat stingerea. Suntem 5 romana in sala de mese si inca 3 alpinisti francezi in capatul celalalt, in rest ne-am speriat degeaba ca o sa se aglomereze.

Lucian, da noi unde dormim? Pe mese sau sub ele? Hai sub, ca dimineata o sa vina astia sa manace si o sa ne dea la o parte. De sub masa nu ne scot nici cu forta! Zambim, asa este. Ne bagam in sacii de dormit, cu aparatele foto si telefoanele la caldura, caci se lasa frigul si in sala. Capetele le bagam sub o banca, ca sa incapem cu totul sub o masa. Rucsacii la picioare, apa intre sacii nostrii de dormit, Geo Gabila si Ileana sub masa de langa noi. Somn usor pana la 2 cand se scoala astia, hai noapte buna!

Mont Blanc – Cap. 4 – 2008.08.04

Primul punct pe care trebuia sa il atingem sa il atingem era ghetarul Tette Rousse. Desertul de piatra din fata noastra parea usor de traversat. Intr-o ora suntem sus, hai s-o luam tare. Zilele senine cate tocmai trecusera prevesteau si o inrautatire a vremii, caci acolo sus vremea buna nu tine prea mult. Vantul era puternic de dimineata, am sperat ca dupa pranz se va mai linisti. Da de unde, nici nu apucam sa urcam spre ghetar, dupa sfarsitul intinderii de piatra, ca simtim oboseala. AL naibii vant, abia urcam, in loc sa admir privelistea trebuie sa fiu atent sa nu ma doboare.

Cu un rucsac mare in spate, stabilitatea era o problema: foloseam betele ca suporturi de sprijin, iar in locurile inguste sau abrupte iute apucam un bolovan colturos si mergeam aplecat, tinandu-ma de el. Soarele la 3000 de metrii incinge imediat, iar vantul raceste si mai repede. Toata urcarea de 200 de metrii a fost o nesfarsita schimbare de la cald la rece, de la gluga la capul gol, de la mers rapid la stat lipit de stanca.

Din fericire nu am avut incidente, ajungand cu bine pe ghetarul a carui limba se termina la 3000 de metrii. Mai trecem pe la Tette Rousse? E cam 12 ceasul, nu stiu daca are rost sa pierdem vreme pe-acolo, ii spun lui Stefan. Hai sa ne punem coltarii la marginea zapezii si sa urcam spre Gouter. O sa avem de tras si nu are rost sa ne oprim daca nu e absolut nevoie. Refugiul ramane in dreapta noastra, la fel si marea de corturi de langa el. Pana la urcarea abrupta spre Gouter avem de traversat ghetarul. Andrei, Gabi, Geo si Tibi aleg sa se lege in coarda. Noi, ceilalti 4, consideram ca nu este necesar si ca e mai sigur independenti. Stefan o ia inainte hotarat, eu il urmez, in spatele meu Lucian si Ileana. Pana se leaga ceilalti, noi avem deja un avans de vreo 10 minute. In stanga se inalta semeata marginea unui fost circ glaciar, cu blocurile de stanca instabile mereu gata sa cada peste noi. Zapada murdara a ghetarului e presarata cu bolovani, a caror urma denota ca au cazut din peretele din stanga noastra. Unii mai mari, unii mai mici.

Stiam ca trebuie sa trecem repede, era aproape ora pranzului si gheta care tine pietrele laolalta sus se topea. In fata noastra celelalte grupuri de alpinisti nu aveau probleme cu caderile, asa ca am continuat increzatori, cu urechile ciulite. Vesnica expresie de ce ti-e frica nu scapi avea sa se adevereasca si aici, intrucat bubuiturile infundate din peretii de stanca vesteau caderi de pietre. Si la cum se auzeau, erau mari! Cu toate ca eram obositi si faceam pasii mici ca sa conservam energia, am ridicat instinctiv ochii spre coltii de stanca. Cu ochii mari am vazut bolovanul care venea pe o directie prea apropiata de mine. Stiam ca poate sa fie aruncat din traiectori de ciocnirea cu zapada, si ca sunt in raza lui de actiune. Totul a durat cateva secunde, in care m-am dezmeticit si am rupt-o la fuga in sus, cativa metrii macar. Daca ma urmareste, voi sari intr-o parte in ultimul moment, cand nu mai putea sa isi schimbe brusc directia. Gafaind, tip ca ma tin plamanii “piatraaaaa”. Bolovanul zboara pe langa mine si se opreste putin mai jos, in zapada umeda. In spate, la cativa metrii, Lucian si Ileana se oprisera asteptand sa vada daca mai cade ceva. Phiu, de data asta a fost aproape. Acum, gandindu-ma la ceea ce s-a intamplat acolo, a fost o decizie buna sa nu fim legati, intrucat legati nu aveam cum sa sarim din calea lui. Din fericire, Andrei si echipa nu au avut probleme similare, asa ca am ajuns cu totii la marginea superioara a ghetarului, de unde se urca 4 ore spre Gouter. Alpinistii care coboara ne spun ca in 15 minute ajungem la Grand Couloir.

Culoarul cu pricina este o vale abrupta, lunga de aproape 400 de metrii, pe care trebuie sa o traversezi ca sa ajungi pe pintenul sigur, unde nu cad pietre. Urcarea se face foarte abrupt, pe stanca si gheata. Noi am prins o vara calda, astfel incat zapada lipsea in totalitate de pe stanci. La Grand Couloir, am stabilit ca trecem in ordinea in care ajungem, unul cate unul, ceilalti fiind atenti daca vine vreo piatra de sus. Se spune ca bolovanii in cadere pot sa aiba si 100km/h, iar cei de dimensiunea mingiilor de fotbal sunt comuni pe acolo.

Observam cablul ce sta intins pe deasupra culoarului, pentru asigurare cand este zapada multa si pericol de a aluneca in gol. Acum nu este cazul, este doar o mica portiune de gheata la mijloc. Primele urme de sange de pe pietre ne aduc aminte ca aici nu se glumeste si intamplarile sunt cat se poate de reale. Elicopterul rosu, al salvamontului francez, are tot timpul treaba in zona.
Stefan ajunge primul la punctul din care se incepe traversarea. Lunga de 100 de metrii si abrupta, asteaptam sa treaca alpinistii din sens opus mai intai. Ne uitam bine in sus, urmand sa il atentionam daca e ceva in neregula. Cu pioletul in mana stanga, caci putea oricand sa alunece, Stefan grabeste pasul si trece in mai putin de 30 de secunde. Nu s-a miscat nimic, e calm. Piatraaaa, se aude strigatul lui Lucian, si ceva bolovanis curge repede la vale. S-a oprit? Pare ca da, e innorat sus si nu ar trebui sa se dezghete asa usor. Trag aer in piept, caci este randul meu. Sangele circula repede, nu mai simt nici oboseala nici lipsa aerului, stiu doar ca trebuie sa trec foarte repede, fara sa ma expun pietrelor, dar nu atat de repede incat sa risc sa alunec pe gheata murdara din centru. Pun pioletul in pozitie de asigurare, in mana stanga, si o iau repede inainte. Lucian imi striga din spate ca sunt ceva pietricele care cad, in a doua jumatate, dar sunt mici si nu e nici o problema. Ma opresc, ma uit in sus si ascult. Cadeee, vine una maricica, aud de la grupul nostru. Oops, nu stau bine. Stiam ca daca nu esti la jumatate, in caz de pietre, e mai bine sa te intorci. Si cum abia facusem 20 de metrii, o iau frumusel inapoi, cat pot de repede, fara sa ma uit in spate. Bolovanul trece la mare distanta de mine, nu venise foarte repede si avea traiectoria previzibila. S-au oprit, hai ca mai incerc o data. Ma simteam ca in Super Mario, cand trebuie sa treci de o zona unde iti pica chestii in cap, si nu ai unde sa fugi decat inainte si inapoi. Target practice scrie pe mine, ratele si vanatotii. Rata din mine o ia repede inainte de data asta, ceilalti spunandu-mi ca e in regula. Ma misc cat pot de repede pana in partea cealalta, unde il vad pe Stefan stand putin mai sus pe o margine de stanca urmarind atent pericolul. Ma catar pana la el, tinut de cablu, spunandu-i lui Lucian ca e ok, am trecut. Pozitionat strategic pe o muchie, imi las rucsacul jos si imi scot aparatul, pentru ca momentul Grand Couloir merita sa fie prins intr-o fotografie. Pana trec toti, fac cateva poze, cu ochii cand prin aparat, cand in sus la ce putea sa cada. Ascultam atenti, privim si fugim. Ajungem toti pe partea cealalta a culoarului, fara incidente. Cea mai dificila parte a expeditiei a trecut, suntem toti intregi. Pe partea aceasta, alta urme de sange proaspat pe pietre ne aduc aminte ca nu toti sunt asa norocosi. Din pacate norocul ti-l mai si faci, caci vedem destui care traverseaza culoarul legati sau cate 2 sau chiar 3. Daca tocmai atunci vine, unde sa fugi? Inconstienti concluzionam, graba asta s-ar putea sa ii coste scump. Mai scump decat o bucata de casca, caci la 60 km/h, nu stiu ce umar sau gat rezista la impact.

Cu moralul ridicat, le uram succes celor care stau sa treaca la coborare. Inca 4 ore si suntem sus. O nimica toata, va fi frumos. Urcarea pe stanca golasa o vizualizasem in atate poze pe internet, stiam cum arata, care sunt pericolele. Are in mult locuri cabluri fixe de asigurare, dar ruta de urcare nu este unica, este catarare pe bolovani mari si o poti lua pe unde crezi ca e mai bine. Si cum cel mai bine este in sus, in sus o luam. Unul cate unul, caci aglomeratia e mare: foarte multi urca caci se anuntase vreme buna in doua zile, dar si foarte multi coboara, dupa cele 3 zile insorite care fusesera. Lucian si Ileana ajung in fata, la fel si Stefan. Lipsa de aer si greutatea fac anevoioasa inaintarea. Vantul, puternic pe alocuri, iti ingheata mainile si fata. Nu poti sa te infofolesti in haine, caci transpiri si nu mai esti apt de efort. Urcand doar in tricou si geaca, incerc sa tin pasul. Desi nimeni nu spune ca se grabeste, toata lumea vrea sa ajunga cat mai repede la cabana, sa intre la caldura, sa isi lase rucsacul jos. Doar Tibi merge linistit in spate, ne-a promis el de jos ca “Ultimul o sa fiu, incet, dar sigur, de data asta nu il mai ratez”. Oricat as incerca sa imi aduc aminte ca am promis ca o sa savurez fiecare pas, nu pot sa savurez atingerea stancilor cu mana.

Calda din cauza efortului, iti ingheata imediat la contactul cu stanca inghetata. Prin locurile unde se topise zapada o pojghita de gheata subtire isi facuse aparitia pe stanci. Trebuie sa fie tare frig, imi ingheata extremitatile si ma enerveaza cei care coboara haotic, fara sa dea prioritate la urcare. Dic cauza efortului si a stresului, toti oamenii sunt irascibili. Diversi comenteaza la modul nostru de urcare, ca nu le dam prioritate, ca nu suntem atenti. Nu ii condamn, nici noi nu eram lapte si miere. E greu, dar asta este. Am venit aici pentru ca am ales asta si o sa mergem pana la capat cu zambetul pe buze. Cu 100 de metrii inainte de capat, de unde refugiul Gouter parea asa aproape, ma lasa nervii in privinta frigului. Transpiratia imi ingheta pe gat si pe incheieturi, la 3700 metrii e frig de-a binelea. Imi caut un locsor pe o piatra plata, admir sirul de alpinisti din urma noastra si imi caut in rucsac. Aparatul foto, polarul, manusile, caciula, niste ciocolata si o gura de apa.

Nu stau prea mult, caci am fost deja depasit si doar Tibi mai este in spate. Nu este o competitie cine ajunge primul, ci cine ajunge si cine se intoarce. Atat. Simplu. Si pe langa asta, vreau sa imi placa. Se vede superb in departare, toata valea Chamonix, raul Arve si muntii de 2700 de metrii de pe partea cealalta a vaii. Un moment placut in infernul urcarii. Deasupra mea, Lucian si Ileana sunt pe ultimii metrii, aproape au ajuns. O sa ajung si eu, nu-mi fac probleme. Fizic ma simt excelent, ciocolata si poza m-au motivat si mi-au dat incredere sa continui. Imi pun rucsacul la loc in spate si imi continui urcusul. Observ ca nu sunt cabluri peste tot, unele locuri chiar periculoase nu au nici un fel de asigurare. Oare nu am luat-o eu pe ruta buna? Mai tarziu voi afla de la ceilalti ca noi am urcat tinandu-ne dupa un punct rosu de marcaj, care credeam noi ca este drumul. De fapt, acela era varful muchiei si probabil drumul practicat cand marginile erau acoperite cu zapada si gheata. Altfel, se putea urca in mici serpentine cand prin stanga, cand prin dreapta. Nu-I nimic, oricum a fost frumoasa catararea. Ajuns pe ultimii metrii, respirand greu, Andrei ma incurajeaza din marginea refugiului. Stai ca vin, acusica, sa nu mancati fara mine. Radem impreuna cu ceilalti din echipa care ne asteapta pe mine si pe Tibi in fata usii. Sa vezi ce plin e aici, mi se zice de sus. Hm, ma asteptam, dar nici chiar asa.