Cel mai înalt bivuac: Cortul lui Ticu Lăcătușu la 7850 m altitudine, în traseul spre Everest prin fața nordică. În următoarele ore, cei trei coechipieri ai săi au abandonat ascensiunea.
Timp de peste 30 de ani, alpiniştii români au privit spre piscurile Himalayei peste Cortina de Fier. Prin anii 80, o viză de ieşire din ţară era mai inaccesibilă decît un optmiar şi puţini au reuşit să depăşească birocraţia şi precaritatea mijloacelor.
Pionierii
În anul 1985 a pornit spre vîrful Gurja Himal expediţia condusă de Taina şi Emil Coliban şi naturalistul Ovidiu Bojor. După moartea medicului Cezar Vergulescu, echipa s-a destrămat, dar Marius Mărcuş împreună cu un alpinist nepalez au atins totuşi vîrful.
Expediţia spre Broad Peak din anul 1987 a fost un eşec. Acest vîrf de 8.047 m a fost urcat cinci ani mai tîrziu de Constantin Lăcătuşu, în cadrul unei expediţii americane. În 1992, prima echipă feminină românească de Himalaya, formată din Taina Coliban şi Sanda Isăilă, dispare în încercarea de escaladare a vîrfului Dhaulagiri (8.167 m). După o tentativă nefinalizată în anul 1994, la 17 mai 1995 Lăcătuşu devine primul român care ajunge pe Everest.
Temutul vîrf Nanga Parbat (8.125 m) este abordat în anul 1996 de expediţia condusă de Răzvan Petcu. Vremea nefavorabilă opreşte echipa la aproape 8.000 de metri. Răzvan Petcu şi Gabriel Stana încearcă să forţeze înaintarea, dar dispar sub o uriaşă avalanşă. Unul dintre supravieţuitorii expediţiei, Mihai Cioroianu, reuşeşte în anul următor să atingă vîrful, împreună cu trei spanioli, dintre care unul moare la coborîre. În 1998, înrăutăţirea vremii opreşte expediţia Clubului Alpin Transilvania la 7.800 m pe Nanga Parbat şi întoarce pe Cho Oyu de la 7.500 m echipa Galescu – Lăcătuşu. Cioroianu reuşeşte să urce un alt optmiar, Gasherbrum II, cu un coechipier italian. El moare în 1999 în tentativa de ascensiune a piscului K2 (8.611 m, al doilea vîrf al Terrei). În numai zece ani, românii au cucerit cîţiva optmiari, inclusiv Everestul. Din păcate, aceste performanţe au costat şase vieţi.
Lăcătuşu
Ticu Lăcătuşu este unul dintre alpiniştii care au recuperat startul întîrziat al românilor spre Himalaya.
În anii 1990-1991 realizează două premiere în Caucaz. Un an mai tîrziu urcă Broad Peak, primul optmiar cucerit de un român. În 1993 continuă premierele în Caucaz. În plină formă, porneşte în anul următor spre Everest, pe un traseu în premieră mondială (prin Tibet, pe faţa nord-estică), şi ajunge pînă la 8.100 m. Dar intervine în acţiunea de ajutorare a unei expediţii internaţionale, salvînd un canadian de la moarte. Ratează astfel vîrful, dar obţine ceva mai preţios: „Viaţa unui om este mai presus decît orice munte. Fără această solidaritate nu ar mai exista nimic, iar eu aş abandona definitiv escaladele“. Comitetul Olimpic Român îi acordă Premiul Fair Play. Va ajunge în anul următor, pe ruta versantului nordic.
Escaladarea celui mai înalt vîrf european, Elbrusul, în 1993, îi dă ideea proiectului Top 7 – de a urca pe „acoperişurile“ celor şapte continente: 1995 – Kilimanjaro, Africa, 1996 – Aconcagua, America de Sud, 1997 – Denali, America de Nord, 2000 – Carstensz Pyramid, Australia-Oceania, 2001 – Mount Vinson, Antarctica. Doar 75 de alpinişti ai lumii au reuşit această remarcabilă performanţă.
Revine în Himalaya de mai multe ori, urcînd încă doi optmiari, cea mai dificilă fiind ascensiunea într-un timp-record, singur, a piscului Cho Oyu (8.201 m).
„În Europa, chiar în cele mai dificile ture am o senzaţie de acasă, sînt agăţat în pereţi, dar zăresc luminile caselor din vale. Însă în Himalaya te afli la distanţă de săptămîni de cel mai apropiat om, de primul arbore. Izolarea aceasta te marchează psihic, trebuie să fii tare pe termen lung…“
În prezent, Lăcătuşu se ocupă de protecţia munţilor săi natali din judeţul Neamţ şi pregăteşte alte premiere în Himalaya.
Everest 2003
David Neacşu, sufletul expediţiei Everest 2003, a „escaladat“ mai întîi obstacole logistice şi financiare.
Perseverent şi convingător, David a obţinut banii necesari de la guvern şi de la sponsori privaţi. „Am pe birou un Everest de hîrtii şi dosare. Iată, eu mi-am făcut vîrful.“
Membrii expediţiei poartă cu ei aparatură şi facilităţi de filmare şi transmisie în direct prin Turaya, satelitul geostaţionar pentru Asia. Un lanţ-ştafetă de şerpaşi duc casetele filmate de operatorii-alpinişti pînă la baza de la 5.200 m, echipată cu două grupuri de montaj. „Întreaga expediţie este transmisă pas cu pas, culminînd cu zoomarea finală pe alpiniştii care flutură tricolorul pe Everest.“
Expediţia îşi poate atinge sau nu obiectivele, dar un lucru este cert: fiecare telespectator va trăi pe viu aventura, cu eforturi, speranţe, succese sau decepţii alături de alpinişti.
La expediţie participă şi gorjeanul, stabilit în SUA, Gheorghe Dijmărescu, considerat „unul dintre cei mai buni alpinişti în viaţă din lume“ (everestnews.com). El a atins deja vîrful de patru ori consecutiv între 1999 şi 2002, inclusiv fără oxigen şi şerpaşi. Ce steag a fluturat pe Everest românul-american?
„M-am pozat cu fanioane şcolare şi ale cercetaşilor şi mai ales cu steagul Centrului pentru Transplanturi din Hartford, unde tatăl meu a dobîndit, o dată cu un nou ficat, o nouă speranţă de viaţă. M-am bucurat să-mi dedic victoria acestei instituţii.“
Mai mult decît un portdrapel al steagurilor naţionale şi ţintă pentru orgolioase cruciade, Everestul devine o unitate de măsură a cooperării şi a calităţii umane.
Dacă el reuşeşte în acest an două ascensiuni consecutive pe Everest, după cum şi-a propus, ajunge printre puţinii care au atins de şase ori vîrful, iar soţia sa, Lakpa Sherpa, prima femeie cu trei Everesturi în palmares.
Text: Cristian Lascu
(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2003)
sursa: http://www.natgeo.ro/explorari/alpinism/7497-romani-pe-everest