Acasă Himalaya Cho Oyu Stairway to Heaven – Partea a II-a

Stairway to Heaven – Partea a II-a

0
Stairway to Heaven – Partea a II-a

Stairway to Heaven – Partea a II-a

Somnul la altitudinea aceasta este agitat, noi fiind pentru prima data atat de sus, atat de repede si fara oxigen. Avem vise care mai de care mai ciudate, in acelasi timp visam si auzim ce se intampla afara, nu ne putem da seama de trecerea timpului. Ceasul nostru cu altimetru era atarnat de fermoarul sacului de dormit, cat mai aproape de urechile noastre, l-am auzit insa foarte usor.

Cat e ceasul? L-am pus sa sune la 22:50, sa avem timp sa ne pregatim si sa ne hidratam.

Usor de zis, mai greu de facut: afara se facuse deja un frig crancen, alti aplinisti cu oxigen se auzeau mergand apasat in afara cortului nostru. Iesim de sub sacul de dormit cu care ne invelisem amandoi, ne punem supramanusile de puf si incepem sa ne echipam: 1 L de apa cu izotonic pentru fiecare, deja foarte rece, 4-5 geluri in buzunare. Mai mancam ceva acum? Nu, nu avem timp, hai sa luam un gel si sa plecam. Mi-e foarte frig si nu mai vreau sa stau aici.

Cortul nostru statea pe jumatate ancorat, pe jumatate atarnat spre vale, astfel incat ne era imposibil sa stam amandoi sa ne pregatim in veranda. “Tibi, ies eu primul sa ma incalt, apoi o iau usor in sus, tu oricum te simti mai bine si ma prinzi din urma”.

Zis si facut: m-am strecurat cu picioarele in veranda, lasandu-l pe Tibi sa isi incheie pufoaica si pantalonii de puf in partea din spate a cortului. Incaltarea trebuia sa fie usoara, o mai facusem de atatea ori cu bocancii de altitudine. Insa de data asta, atat de sus, lipsa oxigenului si mai ales aclimatizarea precara s-au facut simtite: Incercand sa ma aplec sa inchid fermoarul, plamanii mi se comprimau, aerul nu mai reusea sa patraunda si in cateva secunde simteam cum ma cuprinde ameteala. “Nu mi-e bine”, ii spun lui Tibi in timp ce ma prabusesc pe spate pentru a reusi sa inhalez niste aer. O sa dureze… Ma ridic din nou si reiau procedura, cateva secunde, mai trag un siret, mai indes un picior in ghetele interioare apoi ma prabusesc pe spate, respirand agitat. Reusesc in toata agitatia sa imi rup unul dintre fermoarele de la bocancul drept – ramanea sa mi-l inchid doar cu un velcro (arici cu ii spunem noi), ceea ce ar fi insemnat ca frigul va intra mai usor in interior.

“Tibi, bagam incalzitoarele langa degete, nu?” Plicurile cu efect de incalzire la 50 grade trebuiau puse pe ciorap, nu in contact direct cu pielea pentru ca puteau cauza arsuri. La temperatura asta, nu cred ca o sa ne incalzeasca asa tare…

Indes si cele 2 plicuri termice in fiecare bocanc, inchei si pufoaica si trag gluga, apoi ies afara in noaptea rece si neagra. Mi se lipesc degetele pe betele de aluminiu in timp ce incerc sa le extind, insa mi le incalzesc in supramanusile de puf cu un plic de incalzire in ele.

Stau in fata cortului cateva minute, timp in care Tibi trece prin acelasi procedeu dificil de incaltare si imbracare. “Tibi, mi-e frig, imi tremura picioarele si nu pot sa ma opresc, nu simt deloc incalzitoarele si ma inteapa degetele. Cred ca o iau de la capat cu degeraturile de ieri seara… O iau in sus, poate ma mai incalzesc, ma prinzi tu din urma”.

Il las pe Tibi in usa cortului aproape echipat si ma indrept spre varf. 10-12 repiratii, apoi un pas, alte 10-12 si pasul opus. Inaintez atat de putin si de greu, ametesc daca ma misc repede, picioarele imi tremura si plamanii ma dor din ce in ce mai tare. -30, -35 cam asa sunt afara, vantul adie usor insa nu il simt in pufoaica. Cand simt ca ma sufoc sau ca aproape adorm, deschid pentru cateva secunde gluga pufoaicei si respir adanc aerul inghetat. Apoi pun la loc gluga si masca pentru fata, amandoua inghetate ca foile de tabla.

Mi-e prea greu sa intorc capul sa ma uit in spate, stiu ca Tibi e undeva acolo aproape si cu siguranta ma va prinde din mers – in ultimele 3 zile a mers mai bine ca mine, mai repede. Inaintez spre cerul instelat, urmarind cu oarecare invidie cum alpinistii care folosesc oxigen trec foarte repede pe langa mine, in grupuri de cate 4-5-6 oameni, majoritatea si cu un serpas care merge in fata. Noi suntem aici pe propriile puteri, daca e sa ni se intample ceva trebuie sa avem grija unul de altul, pe altcineva nu putem sa ne bazam.

In toate consursurile in care am alergat sau pedalat, pe toti muntii pe care am mai urcat, oricat de grele ar fi fost conditiile, am gasit energia sa zambesc, sa ma gandesc la ce ma motiveaza, la ce ma face sa ma duc mai sus, sa nu renunt, la cei dragi, la cei care ma sustin, la cei care m-au ajutat, la cei care isi doresc si ei sa ajunga acolo sus… Pe Cho Oyu, de la un punct in sus nu am mai simtit decat durerea din degete, durerea mainilor inghetate, durerea din alveolele mele inghetate, care se spargeau cu fiecare respiratie si excavatorul care imi apasa pieptul in timpul urcarii. Incercam sa respir de mai putin de 10 ori pe pas, imi venea sa plang pentru ca nu reuseam sa inaintez mai repede si durerea nu contenea, ci se amplifica.

Alpinistii cu oxigen trec ca vantul pe langa noi, ma deranjeaza ca aproape ma darama, asa ca la un moment dat ma desfac de pe coarda fixa si hotarasc sa merg langa ea. Daca mi se face mai rau sau vreau sa ma asez ma voi lega la loc – imi spun in gand – altfel e mai usor sa nu ma tot dau la o parte cand trec astia cu oxigen.

Si urc…

Noaptea e neagra, din ce in ce mai friguroasa, din ce in ce mai putin motivanta. Vreau sa ma intreb ce caut acolo, de ce nu am oxigen la mine, de ce nu am un echipament mai bun, de ce nu avem si noi serpasi… Ma gandesc pentru cateva secunde sa ma intorc sa renunt la tot chinul asta pentru ca nu imi dau seama de ce trebuie sa il indur…

Apoi imi aduc aminte: daca un an am visat si am luptat ca sa ajung aici, daca un an nu mi-am pierdut speranta si pasiunea, atunci nu o sa renunt pentru cele cateva ore de indoiala. Mai bine sa ma concentrez pe ce am de facut, sa imi numar respiratiile, sa imi misc degetele ca sa nu inghete, sa respir…

Si urc…