6100m on Pamir Plateau – 2010.08.27

A doua zi dimineață, ne dăm seama că zidul făcut de noi nu a rezistat, mai mult, s-a prăbușit peste cort. Tot cortul este acoperit de zăpadă…iar afară este un viscol prea puternic. E furtună, o furtună asurzitoare, nici nu ne auzim între noi. Pe la amiază Tibi își face curaj și iese afară din cort. Mai toate corturile din jurul nostru au dispărut de dimineață. Cel mai probabil au urcat la tabăra de la 6400 m. Din zvonurile ce se aud, pare-se că au plecat într-o acțiune de salvare a echipei iranienilor care au mari probleme.. Pentru câtă experiență avem noi și cât de bine cunoaștem muntele e mai bine să asteptăm vremea bună, fiind pregatiti la nevoie cu ceaiuri si elemente de prim-ajutor pentru iranieni. Nu ne putem auzi cu Tibi, dar timp de o oră, repară cât de cât avariile produse de furtună. În același timp, în cort încercăm să eliminăm gheața și umezeala produsă. Cortul fiind acoperit, nu a mai avut același grad de respirabilitate, prin urmare a făcut condens, ce s-a transformat în picături de apă, iar peste noapte în turțuri de gheață.

Tot restul zilei stăm cuminți în cortul nostru, moțăim, povestim, regândim strategiile. Seara, aceeași monotonie de 3 săptămâni încoace, bem multe lichide. Mai mult, reducem porțiile de mâncare, fiind foarte posibil să așteptăm multă vreme să treacă furtuna.

Noaptea trece foarte greu, afară e furtună, vântul bate din ce în ce mai puternic, pare să rupă cortul. Iar frigul… e mai frig ca de obicei și sacii de -30 grade plus toate hainele pe noi plus pufoaice pe deasupra nu fac față. Mai ridicăm puțin moralul prin glumele facute pe seama sticlei de jumătate ce are rol de toaletă.
Dimineața suntem treziti de zgomotul asurzitor al rafalelor de vânt. Am mai rezistat o noapte. Zidul făcut de noi s-a prăbușit din nou. După masa de dimineață, Luci și Tibi ies afară pentru a face un zid dublu. E clar, nici astăzi nu plecăm nicăieri. Am mai rămas pe platou doar noi și americanii. Afara e un vânt așa puternic încât suntem efectiv culcați la pământ de puterea lui. Uneori trebuie sa înfingem lopata în zăpadă pentru a ne sprijini de ceva. Să aibă și 100 km/h vântul. Ridicăm cu mult zidul, îl dublăm, scoatem zăpada de pe cort. De sus coboară cateva echipe. Spaniolii coboară de la 6400 m, au degerături, la fel și echipa rușilor. Situația e critică sus, la 6400 m au fost rupte corturile… și nimeni nu știe nimic de iranieni, nu a ajuns la ei-se crede ca ar fi blocati intr-o pestera de gheata la peste 7000m, fara gaz. În cort, Ady încearcă să mai usuce din umezeala ce s-a produs în ultimele zile. Puține șanse, totuși. Înapoi în cort, începem să ne gândim din ce în ce mai mult la varianta retragerii. Luci ar mai vrea să aștepte, băieții nu prea.

Rezerve de mâncare ar mai fi pentru 3 zile, iar dacă urcăm, am mai sta cel puțin 4 zile. Decizia finală o vom lua după masa de seară. La fel, suntem obligați să renunțăm la felul 2.
După multe discuții, ajungem la concluzia că mâine, în proporție de 90% vom începe retragerea, dacă vremea ne va permite. Înainte de somn, e o tristețe ce domnește în fiecare dintre noi, regretăm mult situația, mai ales căci nu se știe când vom avea ocazia să ajungem așa aproape de vârful asta. După ce acceptăm decizia, moralul echipei începe să crească, începem să ne gândim la mofturi, pofte, ce am vrea să facem zilele următoare (mâncare la tanti Ludmila, pui la rotisor în Dushanbe, bazar, Marea Baltică, brânză cu smântână acasă). Suntem la 6100 m, pe platoul Pamir unde vantul a pus stapanire pe desertul de zapada… dar nu si pe visele noastre.