Acasă Expeditii Retreat

Retreat

0
Retreat

Retreat – 2010.08.28

Astăzi ne trezim la fel de greu, să stai mult la altitudine te consumă și te obosește. Îi anunțăm pe americani că vom coborâm, totuși ei vor mai rămâne , au răbdare, experiență și mâncare. Deși vremea s-a mai îmbunat cu noi, este foarte multă zăpadă și o ceață densă. De dimineață coboară multe echipe de la 6400 m. Sunt epuizați de lupta împotriva furtunii, au rămas fără mâncare și butelii, frigul și-a făcut de cap, iar mai mult, riscul de avalanșă începe să crească. În tabăra de la 6400 m nu au mai rămas decat 3 echipe, mai sus sunt doar iranienii, care se află în stare critică, iar la 6100 m vor rămâne doar americanii. Restul coborâm spre taberele inferioare.
Pe la ora 11, ridicăm tabăra și punem rucsacii în spate. Plecăm de pe platoul Pamirului, plecăm cu multe regrete. De sus mai coboară 2 italieni.

-E groaznic acolo sus, ne explică ei!
Începem sa traversam platoul, pe o ceață densă, încercând să ghicim traseul, căci de urme nu poate fi vorba. Înainte de a urca pe muchia Borodkin, ne întalnim cu 2 iranieni, ce fac parte din acțiunea de salvare a grupului de la tabăra de la 6800 m. Din păcate nu înțelegem iraniană și nici ei altă limbă. Le urăm totuși succes și sperăm să nu aibă foarte mari probleme. Traversăm platoul cu greu, vizibilitatea scade spre zero iar vântul bate din ce în ce mai puternic cu cât ne apropiem de marginea platoului. Ascensiunea pe muchie o vom face grupați cu italienii. Lucian e cel din față, dar cu greu deslușește drumul. Se merge în zigzag, este procedeul cel mai bun pe o pantă așa abruptă, în condiții de vizibilitate redusă cu risc de avalanșă. Pe pantă, viscolul e foarte puternic, uneori ne dărâmă, ne împinge, ori ne clatină. Să aibă constant între 60 și 80 km. Deși acoperiți cu cagule, glugi, căști, fețele noastre sunt bulgări de zăpadă, iar pe la nas și barbă avem turțuri.

Cu greu ajungem sus, pe vârful muchiei Borodkin. Urmează o traversare dificilă, doar că acum e și mai multă ceață, zăpadă mare ce acoperă eventualele crevase, și un vânt foarte puternic. Se merge cu multă grijă și cu o presiune mare asupra noastră. Am ajuns pe partea cealaltă a muntelui. Răsuflăm ușurați, aici nu mai bate vântul așa tare, iar vizibilitatea e mai mare. După 5 minute de coborât , încep crevasele și corzile fixe. Nu avem dispozitive de coborâre așa că folosim nodul semicabestan pe carabiniere simple. Singurul inconveninent este acela că răsucește coarda, iar finalul este mai dificil. Următoarea oră o petrecem pe corzi, călărind seracuri și crevase.

Ajungem la crevasele mari, unde nu sunt corzi fixe. E destul de periculos, a nins mult, sunt acoperite și nu le vedem. Doar o luăm pe urmele italienilor. Totuși nu ne ajută foarte mult, deoarece atât Lucian cât și Ady au intrat până la jumătate în crevasele acoperite. Noroc că am stiut cum să ne oprim, mai greu a fost să ieșim. Ceva probleme are și Tibi, doar că le rezolvă cu multă prudență. După trecerea de crevase, coborârea e o plăcere, mai ales că după mult timp, suntem mângâiați de razele soarelui. Filmăm, facem fotografii, ne bucurăm.

După-amiaza ajungem la tabăra de corturi de la 5300 m, unde decidem să nu rămânem. Avem timp să coborâm până pe ghețar, la helipad, unde am vrea să punem corturile. În cele 5 minute ce le petrecem la tabăra de la 5300 oferim o butelie de gaz echipei bulgarilor ce se pregătesc mâine de ascensiune, și aflăm mai multe informații despre iranieni. De 3 zile stau într-o grotă de gheață așteptând să se facă vreme bună să facă vârful sau să coboare. Au rămas fără mâncare și fără butelii de gaz, iar 2 dintre ei au degerături serioase la nivelul mâinilor și picioarelor. Vestea ne mâhnește, și ne grăbim să coborâm spre ghețar.
Primul pas este o pantă abruptă fără corzi fixe, iar zăpada este moale și noi suntem obosiți. Lucian merge înainte , ajungând deja la prima din seria de cele 6 corzi. Băieții coboară mai greu. Ceva neînțelegeri legate de tehnica de coborâre se termină urât. Ady încearcă să arate modalitățile de coborâre pe pantă abruptă lui Tibi, dar reușește doar să alunece pe o distanță de 100 m. Privim îngrijorați, dar într-un final reușește să facă oprirea în piolet, probabil întâlnind în calea lui o porțiune de zăpadă mai dură. Ne speriem destul de tare, dar nu e cazul de critici acum, avem timp să il urechem în tabăra de bază. Începe coborârea pe corzi. Nu presupune mari dificultăți, doar căderile de pietre datorate căldurii de după-amiază.

Ajungem seara pe ghețar, trecem și de zona periculoasă. Observăm că în ultimele zile au căzut ceva avalanșe pe aici, nu mai este nici o cărare, iar fiecare o ia pe unde apucă. E deja seară, iar noi ajungem pe ghețarul uscat. E incredibil cât de frumoasă e vremea acum, la nici 8 ore de viscolul de sus. Ne uităm cu jind la perete și la apusul demențial. Scoatem hamul și colțarii, casca. Pe înoptate ajungem la helipad. Tibi și Ady decid să meargă până în base camp în aceeași seară, Lucian decide să rămână la locul de cort. Drumul băieților este anevoios, e noapte, sunt obosiți, dar într-un final ajung la tabara de cort, unde au tot confortul ce nu l-au avut în ultimele 5 zile.
Lucian
„Atât de mult regret că nu am mai avut răbdare să stăm încă o zi pe platou, încât imi vine greu să ma despart de Kommunizmus, un munte pe cât de greu, pe atât de frumos. Ca o ultimă consolare, îmi doresc să imi iau rămas-bun cum se cuvine de la această expediție, de la acești munți incredibili.

Îmi așez meticulos cortul, cu fața spre peretele Kommu, trag o fugă până la izvorul de apă unde sorb apă prospătă de izvor, pregătesc o masă copioasă, iar apoi mă așez pe o stâncă din apropiere, trag pufoaica pe mine și încep a rememora tot ce a însemnat pentru mine această expediție. Câte sacrificii, câte antrenamente dimineața la 6, câte telefoane, câte și mai câte. Am rememorat așteptarea din Jirgatal, tristețea plecării lui Radu, lacrimile de fericire de pe vârf. Tot ce a însemnat pentru mine această expediție, prietenie, frig, sentimente, bucurie, tristețe, certuri, ajutor, încredere, dragoste, apreciere, pasiune, fericire, credinta, optimism, speranta, dar mai mult decât orice, dorința de a reuși, de a întrece limitele cunoscute. Am zburat cu elicopterul, am mers cate 10 oameni într-o mașină de 5, am stat înghesuiți într-un avion ca în piața din Obor, am mers zeci de ore… toate astea îmi trec prin minte și mă fac să zâmbesc. Într-un final intru în cort, dar mă așez cu privirea spre peretele Kommu. În lumina lunii, se vede perfect. Și adorm cu privirea la el. Noaptea trece repede, iar dimineața mă trezește soarele. Da , e senin, da, se vede peretele Kommu, da, e așa frumos, o ultima privire să îi mai arunc. Petrec 3 ore frumoase pentru acea ultimă privire, visând frumos. Refac rucsacul de drum, e pentru ultima oară…și plec spre casă. Merg zâmbind, visez frumos, culeg pietre pentru colecție, dar mai mult decât atât sunt mândru de mine și de ceea ce am realizat. Într-un final ajung la corturi, băieții lenevesc la soare împreună cu Michael. Pun rucsacul jos, iar în acel moment expediția pentru mine s-a terminat. Dar aventura continuă.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here