Dushanbe – 2010.07.21
Stam de 3 ore sa luam viza, alaturi de toti ceilalti alpinisti. Sunt multi, vreo 4 echipe, 15 alpinsti, toti cu acelasi scop ca si noi. Ii privim suspiciosi, ii masuram. Printre ei, un spaniol cu tricou Mammut Extreme, Miguel, un german slab ca scandura-Michael si un alt german, Max- ce pare a avea experienta in situatii de genul. Iesim din aeroport si ne intalnim cu Sobirova, directoarea firmei ce ne furnizeaza serviciile. O babuta la 50 de ani, cu sacosa de rafie in mana si cu fata simpatica de vulpoaica. La iesirea din aeroport, suntem izbiti de o ceata de cersetori, o lume saraca, iar peste tot praf. Ne imbarcam repede in microbuze si plecam. Pe drum nu avem ce admira, stam prea ingramaditi si suntem prea obositi.
Ajungem la periferia orasului, unde iarasi suntem ingramaditi 25 de alpinisti intr-un apartament de 3 camere. Ocupam repede o camera, dam tot jos de pe noi si ne pregatim de a explora orasul in cele cateva ore avute la dispozitie. Dar inainte, facem plata integrala catre aceeasi Sobirova.
Plecam inarmati doar cu curiozitate, nu avem harta, nu cunoastem nimic din orasul Dushanbe, dar ne orientam. Trecem repede de periferie, dar apucam sa observam; saracie crunta, oameni desculti, copii cu zambetul pana la urechi. Ajungem in zona oficiala, cladiri mari, sedii ale ambasadelor, ministerelor, toate pazite de militari inarmati si cu masini luxoase la poarta.Peisajul se schimba total la vederea unei statui mari cat un bloc de 10 etaje. E statuia lui Ismail Somoni, cel dintai tajik, aveam sa aflam mai tarziu; de asemenea, cupola e suflata cu aur, e o statuie grandioasa, clar construita de comunisti.
Nu avem foarte mult timp la dispozitie, intram la un schimb de valuta, cumparam moneda locala, ce se numeste Somon. Suntem cu totul iesiti din décor, in pantaloni scurti si bocanci, desi sunt 35 de grade afara (la 10 dimineata). Oamenii din jurul nostru, mai ales femeile, au o imbracaminte specifica, chiar si barbatii, ilustrand un puternic accent religios, si anume religia islamica. Totusi, ne simtim in largul nostru, si chiar incercam sa intram in vorba cu oamenii locului, unii suprinzator de deschizi, dar cei mai multi uimiti de prezenta noastra.
Mergem pe stradute inguste, pana ce ajungem la un fel de cantina. Luam masa acolo, meniul principal fiind compus din pui si salate.
Interiorul arata groaznic, iar bucataria, numai zic, dar incercam sa ne obisnuim, vor urma 30 de zile si mai dure. Masa e copioasa, si, conform standardelor, ieftina, undeva la 13 somoni de persoana (10 ron). Imediat dupa, ne grabim, mergem in singurul supermarket ce il gasim in zona, un fel de chiosc mai mare, dar, cam cu tot ce aveam noi nevoie. Facem cumparaturi de aproape 700 somoni, cumparam multa mancare pentru expeditii (supe, piuree, servetele umede, salamuri, cascaval, etc).
Ne grabim sa ajungem la apartament, facem un dus scurt, dormim bine cateva ore, dar caldura e prea sufocanta, iar la 17.00 ne trezim, caci ar trebui sa ne inghesuim in masini si sa plecam spre Jirgatal.
Totusi organizarea ruseasca lasa mult de dorit, asa ca avem timp sa mergem sa cumparam cateva baterii pentru noptile din cort si 2 pui la rotisor. 😀 Mai dureaza ceva pana plecam, ne-am fi bucurat sa putem merge pe lumina, sa vedem ceva din peisajul Tajikistanului. Dar plecam pe intuneric…