Grossglockner – 3798m – Capitolul 4

Poate am visat, poate nu. Cert este ca imi amintesc doar niste pasi trecand apasat pe langa nasul meu dimineata. Ce devreme pleaca astia spre varf. Deschid usor fermoarul ca sa nu il trezesc pe Lucian, le dau Guten Morgen in soapta si ii intreb din nou de vreme. Imi zic ca mai incolo o sa fie ok, spera sa prinda frumos sus. Ma uit spre varf si admir un ditamai norul de furtuna tronand de la 3600 metrii in sus. Da, in 2 ore s-o credeti voi, ma gandesc. Poate in 4-5. Ma bag inapoi in sac, foindu-ma de cald. Lucian dormea dus, eu nu mai aveam stare, desi stiam ca e urat afara. Am verificat respiratia, era ok. Puls undeva intre 70 si 80, in limite normale la altitudinea aceea. Bataturi nu, basici nici, bocancii sun uscati, aparatul foto este in regula. Ma intind si nu imi vine sa cred, sunt aici si o sa il urcam.

Se trezeste toata lumea. Unii vor sa manance in cabana, unii in cort. Eu prefer in cort. Salam, cascaval, paine foarte densa, miere si ceai. Destul, multa mancare dimineata diminueaza capacitatea de efort si consuma apa din organism, datorita digestei. Nu stiu la ce ora am iesit din cort, sa fi fost un 9-10. Sus norii incepeau sa se sparga, putin cate putin. Sa stii ca astia au avut dreptate. La pranz o sa avem frumos. Se aduna tot grupul de romani, toti 8. Facem cunostiinta toti cu toti, o poza de grup, ne echipam cu ce trebuie, verificam echipamentu si o luam in sus. 2 ore se dau oficial, sa vedem cat facem. Pana unde se termina zapada urcam repede, panta este abrupta, dar rucsacul este aproape gol, sau lipseste, dupa caz.

Ne dam jos coltarii in locul unde ii da toata lumea, dar nu ii lasam acolo de frica. Instinctul de romani ne spune sa “avem incredere in Allah, dar sa ne legam camila”. Deja ruta este numai una si devine aglomerat. Diversi turisti, insotiti de ghid, apar de te miri unde, legati cate 2, 3 sau 4, si se misca greoi in fata noastra. Nu ne legam inca, nu este cazul. Este o catarare pe stanca, dar ne simtim ca pe scara: ai ce apuca, ai unde pune piciorul. Incercam sa depasim un grup, dar ghidul urla la noi si se baga in fata lui Stefan, care nu poate sa faca nimic. Impinge-l in prapastie, un ghid si niste clienti mai putini radem noi in spate. Oricum astia nu inteleg ce zicem, macar din ton sa isi dea seama ca ii boscorodim ca merg incet.

DSC_2586

Ajungem pe Kleinglockner, varful ce precede Grossglockner, intre care se afla o spintecatura. Aici ne legam si noi, ca o masura de precautie. Nici unul nu se simte gata sa pice, ai unde sa stai si de ce sa te apuci. Mergem incet, in ritm cu ceilalti alpinisti, coboram spintecatura si urcam cu grija ultimii metrii. Norii s-au spart, se vede pana hat departe.

Uite-l, pune mana pe el! Dupa unii cea mai frumoasa, crucea marcheaza cel mai inalt punct al Austriei si totodata cel mai inalt punct din Alpii Estici. 3798, pentru Lucian este un nou record. Ne felicitam, incepem sa facem poze. Mancam cateva fructe uscate, bucatele de zahar, sarbatorim cu un pahar de ceai cald. Suntem aici, suntem toti, intregi, adaptati si pregatiti pentru Muntele Alb. Intre 2 poze ma uit in departare si ma intreb: Incotro? Sore Vest deocamdata. Dar oare spre Est cand?

Atunci am simtit pentru prima data ca dintre cele 2 variante pe care nu le cunosteam pentru Mont Blanc, fizicul meu si vremea, am eliminat una. Sunt in stare sa il urc, e doar cu 1000 de metrii mai sus ca aici. Banii nu o sa fie o problema, asteptarea este ceea ce am facut de 4 ani incoace, cateva zile daca este vreme rea nu o sa conteze. Mult mai simplu din punct de vedere tehnic, Mont Blanc nu se mai dovedea un vis undeva departe, ci realitatea noastra de peste 5 zile. La 4 ani dupa ce l-am vazut prima data, intr-un moment in care nu visam sa urc asa ceva, steagului romanesc flutura in mainile noastre pe acoperisul Austriei. Nici un vis prea indepartat, nici un obstacol prea mare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here