Adventure Diplomacy

Climbing to 5250m – 2010.07.27

Un soare puternic ne trezeste dis de dimineata. Ne anunta ca e timpul sa mergem spre Vorobiova. Totusi, Luci si Radu inca intampina ceva obstacole in lupta impotriva durerilor de cap, Tibi se lupta cu lentilele de contact iar Adi cu diareea.
Toata lumea e cat se poate voioasa, facem ultimele pregatiri. Dar rucsacii sunt din ce in ce mai mari si devin mult mai grei. La altitudinea asta, inca neaclimatizati, va fi greu. Ne pornim motoarele si dupa numai 5 minute oprim la marginea lacului. Un lac superb, in culori de turcoaz, un lac format pe ghetar, un loc unde oricine trece ramane cu gura cascata si cu ochii mirati. Caci e intradevar superb.

Incetul cu incetul intram si noi in ritm voios, dar drumul nu e bine semnalizat, mergem pe morene, de multe ori trezindu-ne ca ne aflam in mijlocul ghetarului sau pe o panta abrupta.

Drumul era cu urcusuri si coborasuri, fara semnalizari; am gasit un singur stegulet; am mers pana la locul de aterizare pentru Vf. Kommunismus, de acolo am luat-o spre stanga si ar fi trebuit sa tinem directia pe peretele din dreapta, unde este o tabara de corturi la 5100m. Bineinteles ca noi am luat-o pe stanga si dai-dai pe stanci pana la 5000m, unde am dat de zapada. Am pus corturile la 5250, sapat, ancorat etc.

“Pe Radu il doare rau capul, l-am bagat in cort, i-am dat bocancii jos si l-am bagat in sac”, ne spune Tibi din cortul vecin. Ulterior, Tibi ne-a povestit ca in seara aceea “Am dormit amandoi cam 45 de minute in timp ce voi (Adi si cu Lucian) gateati in cortul alaturat.”

I-am lasat pe baieti sa adoarma, atunci nu am stiut care este situatia. Ne-am gandit, stiind ca se mai intamplase sa faca asa, ca vor sa doarmna putin si mai tarziu se vor trezi sa isi faca apa si mancare. Ulterior, cand noi am terminat cu masa de seara si cu pregatirile pentru a doua zi am adormit si noi, gandindu-ne ca se vor descurca singur. A doua zi trebuia sa facem varful si sa ne intoarcem in base-camp, aveam nevoie de odihna.

Am adormit linistiti, durerile de cap usoare trecusera complet. Abia a doua zi urma sa vedem de fapt starea in care se afla Radu…

First acclimatization – 2010.07.26

Poate ca aseara eram plini de adrenalina, dar dimineata s-a lasat cu dureri de cap, cu intensitate diferita!

Totusi, ne-am trezit pe la 7:30, am pregatit impreuna mancarea (lapte praf cu NUTRIFORT, cereale, 1 baton energizant si 2 vitamine), am spalat vasele, am reparat cat s-a putut din cortul in care locuiau Tibi si Radu si ne-am pregatit pentru o tura de aclimatizare. Dupa ce ne-am facut portia de flotari parca ne-au mai lasat durerile de cap.

Pornim in prima tura de aclimatizare, vedem omuleti ce merg inspre Cetireh, pe partea stanga a ghetarului Moskvina. Hotaram si noi sa facem acelasi lucru, sa ii urmam si sa urcam pana unde credem noi de cuviinta. Urcarea pare initial doar o simpla plimbare, dar curand, simtim din plin lipsa de aclimatizare, si facem pauze din ora-n ora.

Peisajul e fantastic, trecem pe langa seracuri imense, suntem pe o morena laterala. Ne propunem sa ajungem pana la 4600 m, desi in plan nu era acest lucru.
E o zi splendida, fara nori pe cer, si ne gandim oare cat va mai tine asa vremea.

Caci soarele e torid, puternic, prea puternic pentru noi. Resimtim din plin razele soarelui, iar ochii sunt primii afectati.

Desi cu ochelari de soare, incercam sa ne protejam cat mai mult. Incercam cu creme solare, ca tot avem de unde, dar mai punem si batice pe fata, consecintele putand fi grave. Pe traseu ne intalnim cu diferite natii (cehi, spanioli, americani, rusi etc.), fiecare e cu soarele lui.
Ajungem in final la 4600 m(cel putin asa indica altimetrul), stam o ora pe rocile de acolo, motaim, facem poze + filmuletele de rigoare.

Coborarea e putin dureroasa, prea mult soare pentru noi, dar, un lucru interesant ne atrage atentia. Flori de colt, la 4500 m, cand la noi sunt abia pe la 1600-2000m. Ne e frica sa le culegem, asa de firave si frumoase, la noi sunt ocrotite, dar aici…sunt cu miile, asa ca ne hotaram sa inghesuim cateva in buzunar.

Ne-am intors, in cele din urma, in BC iar un lucru ce il sesizam e ca toate echipele sunt mandre de tara lor. Improvizam, luam ceva pietre si 2 lemne, un Tapeband si arboram mandri tricolorul. De mult nu a mai ajuns steagull aici, suntem mandri de el …si cred ca si el e mandru de noi!

Mancam ceva, acel ceva ce vom manca in fiecare zi, si incepem sa ne extindem orizontul de cunoastere. Ne facem locul nostru de spalat vase, de luat apa, de facut dus, iar apoi incepem sa cunoastem lumea. Si luam pe rand. Ii eliminam pe cei ce vorbesc rusa (pentru ca alta limba nu vorbesc), dar suntem o mare familie internationala. Mickael e chiar langa noi, si surprinde prin modul simplu de viata ce il duce. Desi are 2 facultati, un master si un doctorat, propria lui firma….e un om nostim, deschis si extrem de simplu. Iar noi ne bucuram ca e langa noi. Mai incolo sunt cehii, pe partea cealalta de deal sunt ungurii, spaniolii, bulgarii, nemtii…si mai sunt multi care nu ii cunoastem…doar ne salutam cu respect.
Hotaram sa facem si primele poze cu sponsorii, profitam din plin de soarele de amiaza la 4200 m.

In randul rusilor agitatia e mare, ghizii vor marca rutele pe ghetar…cu stegulete.

Seara, ne bucuram de intuneric pentru a intra la dus, adica in parau. E frig, apa are vreo 2 grade, ne spalam repede si ne bucuram din plin de sacii de puf. Maine ne asteapta o zi grea… prima zi de urcare.

Speram sa ne aclimatizam OK, echipa sa functioneze. Se pare ca problema legata de SPOT a fost remediata. Vorobiova, here we come!…Dar mai intai somn! Noapte buna!

Moskvina BC – 2010.07.25

“Patience and perseverance surmount every difficulty.”

Ne intoarcem mult mai bine dispusi, asteptand cuminti sa ne vina randul la elicopter. Aflam ca suntem abia in al 5-lea zbor si ne miram cum de am ajuns abia in al 5-lea, daca am fost in primele echipe care au ajuns in Jirgital. Ce sa facem, daca nu stim rusa sa punem o vorba buna pe langa seful de aeroport, sa zburam mai repede…

Cantarim bagajele, ne pregatim cu tot ce avem pe noi in mijlocul campului, unde aterizeaza elicopterul.Am fentat cantarul, in loc de 220 kg ne-au iesit doar 95 kg. Am fi platit multi bani pentru kilogramele extra, dar nu a fost asa.

Dupa ora 13:00 vine si randul nostru, ajutam la incarcarea bagajelor si ne suim intr-un final in aparatul de zbor, foarte entuziasti si nerabdatori. Inauntru e aglomerat, stam pe laterale cu rucsacii in centru.

Zburam la cel mult 4400m, asa ca aparatul nu este presurizat, putem sa deschidem geamurile in zbor si sa fotografiem linistiti. Si ce imagini…cat de incredibil.

Incep sa se vada muntii inzapeziti, stim ca au deja peste 4-5000 m.

Nu ne vine sa credem…..vedem de sus cel mai mare ghetar din lume (Fedcenko). Korzhenevskaya nu se vede, parca nu si-ar dori sa se arate asa timpuriu.
Dupa 40 de minute de zbor, ne preagatim de aterizarea in base camp. Vedem primele corturi, am ajuns. In jurul nostru cei 2 giganti, de 7105m si 7495m, cat si alte varfuri de peste 6000. De sus se vede tabara de baza, un mic satuc, cu o constructie mai acatarii (restaurantul) iar foarte haotic asezate tot felul de alte corturi. Si suntem abia 30 de oameni in tabara de baza, ne asteptam sa vina 200. Privelistea iti taie respiratia, iar la 4250m, altitudinea base-campului, ramai fara suflu la cel mai mic efort.
Locul de cort e superb. Pe o morena, avand in stanga Korzhenevskaya, in dreapta Kommunismus, in fata Cetireh, la confluenta celor 3 ghetari, inconjurati de crevase si seracuri.
Incepe adevarata aventura, punem corturile, simtim vantul aspru si privirea gigantilor care ne vegheaza de sus, de la peste 7000 m dar ne bucuram de fiecare raza de soare, caci stim ca la noapte va fi frig.

Mancam cea mai buna masa de pana acum, mancare gatita de noi, desi e doar supa la plic, si piure instant cu salam infect. Dar noi am muncit la ea….si e delicioasa.
Sunt ultimele, ultimele raze de soare din aceasta prima zi superba, fara nori pe cer, iar noi, oamenii, ramanem muti in fata spectacolului naturii…peretele Kommunismusului sangereaza, iar noi stam ca la teatru. Doar ne bucuram!

Flight to Moskvina Base Camp – 2010.07.24

“All human wisdom is summed up in two words – wait and hope”

Dimineata suntem amagiti cu zvonuri cum ca elicopterul va zbura. Colegii alpinisti incep sa isi stranga corturile, noi asteptam. In cazul in care va veni, le vom strange si noi repede. Nu are rost sa ne grabim, oricum nu suntem in primul zbor.
Soseste un avion cu alpinistii care isi cumparasera “full package”, in care aveau inclus transportul cu avionul/elicopterul din Dushanbe in Jirgital. Tot satul se strange sa vada aparatul de zbor…

Copii se apropie la fel de interesati si de noi,

In zilele in care am stat au tot sosit masini cu alpinisti, in total ne adunaseram aproape 120 de oameni. Ghizi, alpinisti, toti la un loc, tabara urma sa o deschidem chiar noi.

Intr-un final apare minunatia, un aparat de zbor rusesc necunoscut noua din poze. Din cate ne documentasem, trebuia sa fie un elicopter militar… Nu mai conteaza, a ajuns, curand o sa zburam si noi.

In jurul aparatului de zbor roiesc copiii tadjici…

Inainte de a zbura spre Base Camp, unde stiam ca vom fi rupti de civilizatie o luna intreaga, ne-am hotarat sa mai cumparam mancare locala. Conserve, carne, supe instant, diverse prafuri si dulciuri.
Cat pentru o ultima masa calda, mergem la tanti “Ludmilla” sa mancam… In bucatarie nimerim o colonie de muste stand bine-mersi pe viitoarele lipioste (paini traditionale tadjice)

Le fotografiem, stiind cu siguranta ca acelea sunt singurele lipii/paini proaspete din sat si ca dupa ce vor fi coapte una o vom manca acolo iar celealte ne vom tine 30 de zile pe munte. (Ceea ce s-a si intamplat, dupa 20 de zile lipiostele fiind folosite ca fata de masa, fund pentru taiat carnea, suport de tacamuri si uneori pe post de paine)
Pozam entuziasmati si bucataria, in care frigiderul avea rol multifunctional de dulap iar cada rol de chiuveta.

Dupa pranz, stiind ca elicopterul nu mai poate zbura (dupa ora 2 se face prea tarziu sus in munti si vremea se poate strica foarte repede) asa ca ne hotaram sa mai facem o drumetie de antrenament pe dealurile din apropiere. De data aceasta urcam ceva mai abrupt, alegem o vale pietroasa.

Se face tarziu, coboram dupa apusul soarelui, avem frontalele si cunoastem deja imreurimile cat sa nu avem unde sa ne ratacim.

Urmatoarea zi, daca avem noroc, vom zbura si noi. Facem o inspectie aparatului de zbor, nu il pazeste nimeni in mijlocul pustietatii. Cateva cadre cu expunere lunga si suntem multumiti ziua ce tocmai a trecut.

Aproape am ajuns in base camp… Ne facem ultimul “dus” la furtunul din gradina, o salata de cruditati intr-o jumatate de pepene si adormim linistiti, pentru ultima oara la o altitudine normala.

De acum nu mai avem cale de intoarcere la propriu, elicopterul va zbura in primele zile ca sa duca alpinistii sus, iar dupa o luna ca sa ii aduca inapoi in civilizatie. Asteptam cu nerabdare, nu putem sa adormim… Ne foim, mai schimbam o vorba, ne gandim ca vom dormi foarte putin, elicopterul va incepe transferul devreme. Ce mai conteaza, zburam…
Copii se apropie la fel de interesati si de noi,

In zilele in care am stat au tot sosit masini cu alpinisti, in total ne adunaseram aproape 120 de oameni. Ghizi, alpinisti, toti la un loc, tabara urma sa o deschidem chiar noi.

Intr-un final apare minunatia, un aparat de zbor rusesc necunoscut noua din poze. Din cate ne documentasem, trebuia sa fie un elicopter militar… Nu mai conteaza, a ajuns, curand o sa zburam si noi.

In jurul aparatului de zbor roiesc copiii tadjici…

Inainte de a zbura spre Base Camp, unde stiam ca vom fi rupti de civilizatie o luna intreaga, ne-am hotarat sa mai cumparam mancare locala. Conserve, carne, supe instant, diverse prafuri si dulciuri.
Cat pentru o ultima masa calda, mergem la tanti “Ludmilla” sa mancam… In bucatarie nimerim o colonie de muste stand bine-mersi pe viitoarele lipioste (paini traditionale tadjice)

Le fotografiem, stiind cu siguranta ca acelea sunt singurele lipii/paini proaspete din sat si ca dupa ce vor fi coapte una o vom manca acolo iar celealte ne vom tine 30 de zile pe munte. (Ceea ce s-a si intamplat, dupa 20 de zile lipiostele fiind folosite ca fata de masa, fund pentru taiat carnea, suport de tacamuri si uneori pe post de paine)
Pozam entuziasmati si bucataria, in care frigiderul avea rol multifunctional de dulap iar cada rol de chiuveta.

Dupa pranz, stiind ca elicopterul nu mai poate zbura (dupa ora 2 se face prea tarziu sus in munti si vremea se poate strica foarte repede) asa ca ne hotaram sa mai facem o drumetie de antrenament pe dealurile din apropiere. De data aceasta urcam ceva mai abrupt, alegem o vale pietroasa.

Se face tarziu, coboram dupa apusul soarelui, avem frontalele si cunoastem deja imreurimile cat sa nu avem unde sa ne ratacim.

Urmatoarea zi, daca avem noroc, vom zbura si noi. Facem o inspectie aparatului de zbor, nu il pazeste nimeni in mijlocul pustietatii. Cateva cadre cu expunere lunga si suntem multumiti ziua ce tocmai a trecut.

Aproape am ajuns in base camp… Ne facem ultimul “dus” la furtunul din gradina, o salata de cruditati intr-o jumatate de pepene si adormim linistiti, pentru ultima oara la o altitudine normala.

De acum nu mai avem cale de intoarcere la propriu, elicopterul va zbura in primele zile ca sa duca alpinistii sus, iar dupa o luna ca sa ii aduca inapoi in civilizatie. Asteptam cu nerabdare, nu putem sa adormim… Ne foim, mai schimbam o vorba, ne gandim ca vom dormi foarte putin, elicopterul va incepe transferul devreme. Ce mai conteaza, zburam…

Day 5 – Still in Jirgital – 2010.07.23

Asteptam in continuare elicopterul, ni se spun diverse pretexte pentru care nu vine la timp: nu exista kerosen, nu exista pilot, e vreme prea rea sus unde trebuie sa ne duca, presedintele a plecat la vanatoare si a luat singurele elicoptere din tara cu el (?!?!?)…

Nu avem ce sa facem, decat sa ne enervam mai bine facem o plimbare mai lunga de recunoastere prin sat, prin imprejurimi.

Magazin safarian!

Ne plimbam prin centrul localitatii si surprindem apartamentele,…

tadjicele…

posta…

banca…

si magazinul satesc:

Decidem sa facem o plimbare si in afara satului, pe malul raului, o tura de incalzire usoara.

Urcam pe un deal cu pepenele in brate, trebuie sa facem si ratia zilnica de antrenament ca sa meritam sa il mancam. La capatul satului gasim o poiana cu priveliste spectaculoasa si devoram “harbuzul”

La intoarcere, surprindem cateva imagini cu copii localnicilor, foarte interesati de noi si de aparatele foto:

Langa aeroport, copiii mai mari ne asteptau dincolo de gard, Lucian sarind intre ei ca sa aiba poze cu “dracii de ei”

Nici o veste despre elicopter, seara trece anost. Fiecare incearca sa isi noteze ce am facut in ziua respectiva, in jurnalul propriu, iar la miezul noptii ne adunam cu totii in jurul focului, ascultand rusii cantand la chitara si povestindu-si amintirile din muntii cei mari…

Day 4 – Jirgatal – 2010.07.22

Ajungem pe intuneric in Jirgatal, pare-se in fata aeroportului local. Suntem rupti de oboseala, luam rucsacii, intindem izoprenele in fata claridii si adormim in soarele bland al diminetii. Toti ceilalti alpinisti fac aceleasi lucruri ca si noi.

E dimineata se face prea cald, iar noua ne e teama sa adormim. O ceata de copii misuna pe langa bagajele noastre ca o colonie de furnici. Peisajul este demential, razele soarelui luminand extraordinar muntii din jurul nostru. Pentru prima oara vedem munti inzapeziti in departare emotiile apropierii de tabara de baza fiind mai mari.

Asteptam sa vina elicopterul, dar asteptam in zadar, la 10:00 dimineata cativa alpinisti care discutasera cu directorul aeroportului anunta ca nu vine nici un elicopter. Atmosfera e tensionata, toata lumea e nemultumita, unele grupuri nu isi gasesc bagajele, altele deja puneau corturile in curtea cladirii aeroportului.

Un aeroport, e mult spus, caci e o cladire cu un birou functional, o pista de aterizare pe care joaca copii fotbal si magarii pasc iarba.

Probabil aterizeaza odata pe an un avion de agricultura estimam noi. Facem si noi ce fac si altii, scoatem corturile, ne instalam in gradina aeroportului intr-un colt ferit si desfacem rucsacii. Se pare ca o sa stam o vreme aici.

E prima data cand montam corturile in aceasta expeditie, probabil vor urma multe alte momente. Ne impartim cumva, sa beneficiem de tot confortul, macar aici. Lucian si Adi vor dormi in Vaude Space Explorer iar Tibi si Radu in Northland. Ne mai invartim, ne mai fataim pana incercam sa intelegem ce se petrece. Incepem sa vorbim cu lumea, germanul Michael pare ca stie mai multe, e vorbitor de limba rusa, dar si Max, celalalt german, ne spun ca astazi nu vor fi zboruri spre base camp. Intre timp ne familiarizam cu locul, toaleta este de tip turcesc, cu gaura, apa este doar la un furtun, iar prin curtea aeroportului misuna copii tajici, ce par foarte dornici de cunoastere a noastra si a lucrurilor ce le detinem.

Incepand cu amiaza, dupa 3 zile de nesomn, ne bucuram de izoprenele nou cumparate. De saci de dormit nu poate fi vorba, desi suntem la 1800 m, e o caldura sufocanta, peste 30 de grade la umbra. Dormim pana dupa-amiaza, ne odihnim bine, urmeaza sa mancam. Decidem a nu incepe mancarea de altitudine, asa ca profitam de ocazie sa cautam un restaurant in asa zisul oras. Un oras, asezat in prima terasa (si singura) a raului Surkhob, ce formeaza o vale glaciara proeminenta. Acest asa zis oras e de fapt o “adunatura” de sate, iar pentru ca infrastructura rutiera s-a dezvoltat, aceste sate s-au unit.

In timp ce casele sunt mai degraba la poalele muntilor, culturile agricole sunt in apropierea raului. Pornim in cautarea unui restaurant. Primul e peste drum de aeroport, dar e cam zgomotos, plin de alpinisti falosi, iar noi cred ca ne dorim mai multa liniste si ceva mai specific. Pornim pe strada principala, plina de copii curiosi, murdari si cu haine rupte. Oamenii sunt primitori, ne saluta toti. Putinele magazine arata dezastruos, mancare expirata, putine produse, iar preturile, comparabile cu Romania, desi salariul mediu este de 25 $ pe luna!!! Ce-i drept, cel oficial, intrucat economia neagra e in floare in tot Tadjikistanul. In toata expeditia nu am primit de la nimeni bonuri sau facturi. Din vorba-n vorba ajungem la celalalt restaurant (sunt 2 in total). Mult spus restaurant, o casa batraneasca, cu 4 mese si scaune in jur, iar in spate o bucatarie.

In ciuda mizeriei crunte, spitalitatea tajika ne convinge sa ramanem. Incercam sa ghicim ce are de mancare, dar trebuie sa vedem cu ochii nostri. Ii aratam bucataresei pe un poster o poza cu un pui, iar ea ne duce in bucatarie sa ne arate ca tocmai a gatit asa ceva. Orez cu carne de pui si oaie, salata, lipiosca si ceai.

Nimic altceva. Ce putem alege? Luam tot ce are, suntem lihniti.

Desi nu ne intelegem cu tanti Ludmila (asa am numit-o, n-a inteles nimeni cum o cheama de fapt) prin cuvinte, prin semne totul e grozav. Mai are 3 fete, toate adolescente, chicotesc in spate tare rusinoase, ceea ce ne amuza teribil.
E ora 6, am mancat, si mai sunt ceva ore de lumina. Mai mult impinsi de dorinta de a face ceva miscare, cadem de comun acord sa urcam muntele cel mai apropiat de noi. Urcusul e abrupt, iar noi simtim efortul intens. Ne ingrozeste faptul ca aici, la 1800 m suntem transpirati si fara aer. Ne dam seama abia sus ca am urcat foarte repede, la aproape 2300m si ne simtim excelent, intr-o forma fizica foarte buna.
Pe la mijlocul urcarii, din spate, ne ajunge un bulgar, Bojan, profesor de biologie, pe la 30 de ani, bine facut. A mai fost pe Khan Tengri, Lenin, in Himalaya, iar acum se pregateste de Kommunismus.

Ajungem sus, pe o coama, unde petrecem 10 minute de facut poze si bineinteles flotari pentru antrenament si moralul echipei.

Coboram pe intuneric, desi e doar 8 seara. Ajungem inapoi in sat, decisi sa cumparam pepene. Intalnim niste copii tajici, ii rugam pe ei sa ne conduca.
Sunt foarte bucurosi, chiar reusim sa ne intelegem prin putinele cuvinte ce le avem in dictionarul comun. In final ajungem in bazar, e un camion vechi, plin de pepeni. Negociem pretul, turisti fiind ne cer mai mult decat ar fi cazul, dar pana la urma obtinem pretul bun. Ne indreptam agale spre corturi, devoram pepenele, dupa care, la ora 9 ne culcam din nou. E atat de cald ca dormim in tricou si colanti.
E prima zi in Jirgatal, iar tensiunea a crescut in randul nostru, asteptam cu nerabdare sa plecam de aici, oare cat va mai dura pana plecam? Toti se intreaba in jurul nostru dar nimeni nu stie nimic, poate maine vom pleca! Pana atunci visam la munti inzapeziti!