Adventure Diplomacy

Heading east – 2010.07.21

Suntem inghesuiti in masini Toyota Starex, foarte incomod, iar drumurile nu sunt cele mai bune. Prima surpriza e faptul ca masinile sunt oprite din 50 in 50 de km de politisti, pentru a primi mita, indiferent daca mergi ok sau nu. Drumul e ingrozitor de prost, soferul ingrozitor de bun, de aici rezulta o viteza foarte mare, pe drumuri forestiere sau pietruite. In total am facut 300 km, in 12 ore, cu o pauza de masa, unde am devorat un pui. Nu am putut vedea nimic, uneori, simteam doar ca mergem pe marginea drumului. Am incercat sa schimb ceva vorbe cu soferul, dar, nu este prea vorbaret, dar nici nu avem un limbaj comun. La mijlocul drumului, soferul e foarte oboist, asa ca opreste masina in mijlocul drumului si doarme fara nici o grija. In spate lumea doarme si ea, Tibi sforaie, Adi si Lucian in fata inghesuiti intre usa si sofer incearca sa adoarma. Dupa pauza de o ora, plecam in tromba.

Dushanbe – 2010.07.21

Stam de 3 ore sa luam viza, alaturi de toti ceilalti alpinisti. Sunt multi, vreo 4 echipe, 15 alpinsti, toti cu acelasi scop ca si noi. Ii privim suspiciosi, ii masuram. Printre ei, un spaniol cu tricou Mammut Extreme, Miguel, un german slab ca scandura-Michael si un alt german, Max- ce pare a avea experienta in situatii de genul. Iesim din aeroport si ne intalnim cu Sobirova, directoarea firmei ce ne furnizeaza serviciile. O babuta la 50 de ani, cu sacosa de rafie in mana si cu fata simpatica de vulpoaica. La iesirea din aeroport, suntem izbiti de o ceata de cersetori, o lume saraca, iar peste tot praf. Ne imbarcam repede in microbuze si plecam. Pe drum nu avem ce admira, stam prea ingramaditi si suntem prea obositi.

Ajungem la periferia orasului, unde iarasi suntem ingramaditi 25 de alpinisti intr-un apartament de 3 camere. Ocupam repede o camera, dam tot jos de pe noi si ne pregatim de a explora orasul in cele cateva ore avute la dispozitie. Dar inainte, facem plata integrala catre aceeasi Sobirova.
Plecam inarmati doar cu curiozitate, nu avem harta, nu cunoastem nimic din orasul Dushanbe, dar ne orientam. Trecem repede de periferie, dar apucam sa observam; saracie crunta, oameni desculti, copii cu zambetul pana la urechi. Ajungem in zona oficiala, cladiri mari, sedii ale ambasadelor, ministerelor, toate pazite de militari inarmati si cu masini luxoase la poarta.Peisajul se schimba total la vederea unei statui mari cat un bloc de 10 etaje. E statuia lui Ismail Somoni, cel dintai tajik, aveam sa aflam mai tarziu; de asemenea, cupola e suflata cu aur, e o statuie grandioasa, clar construita de comunisti.

Nu avem foarte mult timp la dispozitie, intram la un schimb de valuta, cumparam moneda locala, ce se numeste Somon. Suntem cu totul iesiti din décor, in pantaloni scurti si bocanci, desi sunt 35 de grade afara (la 10 dimineata). Oamenii din jurul nostru, mai ales femeile, au o imbracaminte specifica, chiar si barbatii, ilustrand un puternic accent religios, si anume religia islamica. Totusi, ne simtim in largul nostru, si chiar incercam sa intram in vorba cu oamenii locului, unii suprinzator de deschizi, dar cei mai multi uimiti de prezenta noastra.
Mergem pe stradute inguste, pana ce ajungem la un fel de cantina. Luam masa acolo, meniul principal fiind compus din pui si salate.

Interiorul arata groaznic, iar bucataria, numai zic, dar incercam sa ne obisnuim, vor urma 30 de zile si mai dure. Masa e copioasa, si, conform standardelor, ieftina, undeva la 13 somoni de persoana (10 ron). Imediat dupa, ne grabim, mergem in singurul supermarket ce il gasim in zona, un fel de chiosc mai mare, dar, cam cu tot ce aveam noi nevoie. Facem cumparaturi de aproape 700 somoni, cumparam multa mancare pentru expeditii (supe, piuree, servetele umede, salamuri, cascaval, etc).

Ne grabim sa ajungem la apartament, facem un dus scurt, dormim bine cateva ore, dar caldura e prea sufocanta, iar la 17.00 ne trezim, caci ar trebui sa ne inghesuim in masini si sa plecam spre Jirgatal.

Totusi organizarea ruseasca lasa mult de dorit, asa ca avem timp sa mergem sa cumparam cateva baterii pentru noptile din cort si 2 pui la rotisor. 😀 Mai dureaza ceva pana plecam, ne-am fi bucurat sa putem merge pe lumina, sa vedem ceva din peisajul Tajikistanului. Dar plecam pe intuneric…

Dushanbe – 2010.07.20

Ne simtim bine in continuare, radem de situatiile de “piata” dintr-un avion transcontinental si reusim sa atipim printre tipete, voci suparate si mirosuri de mancare. Ajungem in Dushanbe dimineata devreme, distingem luminile orasului, interesant este ca nu vedem si luminile de pe bulevarde. Ulterior ne dam seama ca pentru economie, iluminatul public functioneaza doar in zona casei presedintelui…

E 5 dimineata, cativa caini fug speriati pe pista la apropierea avionului, acesta opreste langa alte aparate de zbor rusesti, scoase din uz. Coboram, e un cu totul alt climat, e cald, e umed, sunt aproximativ 30 de grade, miroase a stepa umeda si a hidrocarburi, ai senzatia ca te sufoci. Somnul si neplacerile climatului ne trec repede cand vedem coada de alpinisti care asteapta sa treaca de contolul de pasapoarte, intr-un aeroport care seamana cu o autogara romaneasca de provincie… Ne trebuie rabdare, multa rabdare…

Centrul vechi este de-a dreptul impresionant, plin de turisti, desi e zi de lucru. De-a lungul zilei vizitam cel mai vechi copac de Craciun din Letoniei (500 de ani), ne plimbam de-a lungul raului Daugava, admirand croazierele de lux si cargo-urile de marfa, aflam interesanta legenda a orasului Riga.

Kristaps cel mare, conform legendei, este cel ce a dus la trecerea de la sat la oras. Conform legendei, acest Kristaps cara oamenii innot dintr-o parte in alta a raului. Intr-una din zile a salvat un copil de la innec si drept raspalata a primit un cufar cu aur, ce a fost folosit la dezvoltarea orasului Riga.

Dupa ceva ore de mers intrun soare puternic si incaltati cu bocanci, oboseala se resimte. Asa ca plecam spre casa lui Dace, pentru a ne lua bagajele si apoi ne indreptam spre spre aeroport. Acasa la Dace, Tibi, Radu si Adrian pregatesc o omleta romaneasca, demonstrandu-si calitatile de bucatari. E dupa-amiaza, iar in 3 ore pleaca avionul, asa ca ne grabim sa strangem bagajele de mana, mai mult de 100 de kg in total.
Multe dintre lucruri urma sa le punem din nou pe noi, pentru a evita suprataxele de bagaj. Ne luam ramas bun de la prietenii din Letonia, de la frumosul oras Riga si incepem a ne desfasura incetul cu incetul in micutul aeroport. Facem check-in si asteptam linistiti sa mergem in avion.

In timpul asta, incep discutiile spinoase referitoare la cumparaturi, bani dar mai ales cum vom aborda traseul. Sunt primele neintelegeri, e de inteles, fiecare dintre noi e pozitionat pe o anumita scara a confortului. Ne asteptam la momente de genul acela si stiam cum sa trecem peste, cel mai important era sa ajungem la un numitor comun.

Mai sunt putine persoane in aeroport, putem sa ne punem toate hainele pe noi, fara sa facem mult deranj ori sa intoarca multi capul dupa noi.E vremea sa ne echipam ca astronautii, sa evitam privirile suspicioase, iar cu putin noroc sa ii convingem pe cei de la paza sa ne lasa sa trecem. Ne_am obisnuit cu caldura, cu echipamentul pe noi. Nu mai e mult timp, ne grabim spre poarta de imbarcare. Surpriza, o multime de oameni asteapta acelasi avion ca si noi. Si nu suntem singurii care aratam ca astronautii. Echipe de spanioli, rusi, unguri si altii sunt in aceeasi pozitie ca si noi. Sunt multi cu pufoaicele si bocancii de expeditie in picioare. Se pare ca am planuit bine sa luam cat mai multe pe noi, in lumea alpinistilor de altitudine “se poarta” pentru a economisi taxele.

Suntem linistiti, diverse echipe trec fara probleme si urca in autobuzul care ne va duce la avion. Ajungem si noi la capatul scarii catre aeronava, este inghesuiala foarte mare, nu e nici pe departe ce ne asteptam.

Nu avem de mancare gratuit, Air Baltic taxeaza foarte scump sandvisurile si sucurile, asa ca rontaim fiecare un baton. Stam ca sardinele in avion, cu atat loc sub scaune cat sa ne incapa picioarele printr gentile si papornitele calatorilor. Incercam sa dormim pentru 4-5 ore, destul de insetati si transpirati. Fata de ce ne asteapta, aici e cald, e confortabil, stam pe un scaun moale. Miroase ca intr-un autobuz aglomerat la ore de varf vara. Vecinul de pe scaunul din fata cara in bagajul de mana un cuptor cu microunde… Unui copilas din dreapta noastra ii curge sange din nas, stewardesele vin sa vada ce se intampla. Maica-sa tipa speriata, tatal autoritar tipa la ea si la ceilalti 5-6 membrii ai familiei. Doamna din fata isi lasa scaunul prea in spate, avem si mai putin loc, nu intelege nici o limba straina cand o rugam sa il ridice la loc. E amuzant, e cel mai “rau” zbor din toate cele in care am zburat fiecare dintre noi pana acum. Si ce daca? Ne simtim bine in continuare, radem de situatiile de “piata” dintr-un avion transcontinental si reusim sa atipim printre tipete, voci suparate si mirosuri de mancare. Ajungem in Dushanbe dimineata devreme, distingem luminile orasului, interesant este ca nu vedem si luminile de pe bulevarde. Ulterior ne dam seama ca pentru economie, iluminatul public functioneaza doar in zona casei presedintelui…

E 5 dimineata, cativa caini fug speriati pe pista la apropierea avionului, acesta opreste langa alte aparate de zbor rusesti, scoase din uz. Coboram, e un cu totul alt climat, e cald, e umed, sunt aproximativ 30 de grade, miroase a stepa umeda si a hidrocarburi, ai senzatia ca te sufoci. Somnul si neplacerile climatului ne trec repede cand vedem coada de alpinisti care asteapta sa treaca de contolul de pasapoarte, intr-un aeroport care seamana cu o autogara romaneasca de provincie… Ne trebuie rabdare, multa rabdare…

In Riga, Day Two – 2010.07.20

Trezirea e grea iar ziua de azi e dedicata vizitarii orasului Riga. Un oras splendid, aseamat cu Viena si Barcelona, datoruta stilului Art Nouveau. Ne relaxam total, ne plimbam printre cladirile vechi, incercam berea locala si povestim cu Andrey si Dace.

Centrul vechi este de-a dreptul impresionant, plin de turisti, desi e zi de lucru. De-a lungul zilei vizitam cel mai vechi copac de Craciun din Letoniei (500 de ani), ne plimbam de-a lungul raului Daugava, admirand croazierele de lux si cargo-urile de marfa, aflam interesanta legenda a orasului Riga.

Kristaps cel mare, conform legendei, este cel ce a dus la trecerea de la sat la oras. Conform legendei, acest Kristaps cara oamenii innot dintr-o parte in alta a raului. Intr-una din zile a salvat un copil de la innec si drept raspalata a primit un cufar cu aur, ce a fost folosit la dezvoltarea orasului Riga.

Dupa ceva ore de mers intrun soare puternic si incaltati cu bocanci, oboseala se resimte. Asa ca plecam spre casa lui Dace, pentru a ne lua bagajele si apoi ne indreptam spre spre aeroport. Acasa la Dace, Tibi, Radu si Adrian pregatesc o omleta romaneasca, demonstrandu-si calitatile de bucatari. E dupa-amiaza, iar in 3 ore pleaca avionul, asa ca ne grabim sa strangem bagajele de mana, mai mult de 100 de kg in total.
Multe dintre lucruri urma sa le punem din nou pe noi, pentru a evita suprataxele de bagaj. Ne luam ramas bun de la prietenii din Letonia, de la frumosul oras Riga si incepem a ne desfasura incetul cu incetul in micutul aeroport. Facem check-in si asteptam linistiti sa mergem in avion.

In timpul asta, incep discutiile spinoase referitoare la cumparaturi, bani dar mai ales cum vom aborda traseul. Sunt primele neintelegeri, e de inteles, fiecare dintre noi e pozitionat pe o anumita scara a confortului. Ne asteptam la momente de genul acela si stiam cum sa trecem peste, cel mai important era sa ajungem la un numitor comun.

Mai sunt putine persoane in aeroport, putem sa ne punem toate hainele pe noi, fara sa facem mult deranj ori sa intoarca multi capul dupa noi.E vremea sa ne echipam ca astronautii, sa evitam privirile suspicioase, iar cu putin noroc sa ii convingem pe cei de la paza sa ne lasa sa trecem. Ne_am obisnuit cu caldura, cu echipamentul pe noi. Nu mai e mult timp, ne grabim spre poarta de imbarcare. Surpriza, o multime de oameni asteapta acelasi avion ca si noi. Si nu suntem singurii care aratam ca astronautii. Echipe de spanioli, rusi, unguri si altii sunt in aceeasi pozitie ca si noi. Sunt multi cu pufoaicele si bocancii de expeditie in picioare. Se pare ca am planuit bine sa luam cat mai multe pe noi, in lumea alpinistilor de altitudine “se poarta” pentru a economisi taxele.

Suntem linistiti, diverse echipe trec fara probleme si urca in autobuzul care ne va duce la avion. Ajungem si noi la capatul scarii catre aeronava, este inghesuiala foarte mare, nu e nici pe departe ce ne asteptam.

Nu avem de mancare gratuit, Air Baltic taxeaza foarte scump sandvisurile si sucurile, asa ca rontaim fiecare un baton. Stam ca sardinele in avion, cu atat loc sub scaune cat sa ne incapa picioarele printr gentile si papornitele calatorilor. Incercam sa dormim pentru 4-5 ore, destul de insetati si transpirati. Fata de ce ne asteapta, aici e cald, e confortabil, stam pe un scaun moale. Miroase ca intr-un autobuz aglomerat la ore de varf vara. Vecinul de pe scaunul din fata cara in bagajul de mana un cuptor cu microunde… Unui copilas din dreapta noastra ii curge sange din nas, stewardesele vin sa vada ce se intampla. Maica-sa tipa speriata, tatal autoritar tipa la ea si la ceilalti 5-6 membrii ai familiei. Doamna din fata isi lasa scaunul prea in spate, avem si mai putin loc, nu intelege nici o limba straina cand o rugam sa il ridice la loc. E amuzant, e cel mai “rau” zbor din toate cele in care am zburat fiecare dintre noi pana acum. Si ce daca?

Riga – 2010.07.20

O ultima zi de civilizatie europeana, cu cladirile specifice orasului nordic, cu oameni civilizati, strazi linistite. Un oras cu personlitate, cu un farmec aparte, diferit de capitalele fostelor mari imperii.

In Letonia copacul de Craciun a implinit anul acesta 500 de ani. I-au ridicat un monument in Riga, intr-una din pietele centrale.

Cu Dace si Andrei ne-am plimbat prin oras, am incercat sa imbinam planurile pentru expeditie cu explicatiile locale. Acum incarcam bateriile la toata aparatura electronica, ne pregatim rucsacii de avion si revedem inca o data planurile pentru urmatoarele zile.

Nu stim cand vom mai updata de pe un laptop, in Moskvina base camp stim ca exista internet dar va fi greu accesibil. Vom trimite mesaje de pe SPOT, pentru a ne urmari traseul cat si de pe Thuraya, asa cum am promis.

Abia asteptam sa vedem ce va urma,
Adrian, Tiberiu, Lucian si Radu

On our way – 2010.07.19

De aici incepe aventura noastra (Adi, Tibi, Radu si Lucian), din momentul in care ne-am adunat toti acasa la Adi, cu mare entuziasm, cu o motivatie extraordinara de a face ca organizarea expeditiei sa mearga struna. Ultimele 5 zile au fost o alergatura continua, o nebunie. Atat echipament de munte cat a fost in magazia lui Adi, cu greu poti gasi intr-un magazin specializat. Multe cumparate, multe imprumutate si mai multe primate sponsorizare. Lucruri scumpe, folosite de romani in diverse expeditii, produse care nu se gasesc in Romania sau nu se folosesc la noi in tara nici in conditii de iarna. In ultimele zile am stat toti 4 impreuna cat mai mult si am vazut cat de mult conteaza echipa. To-do list-uri, telefoane, intalniri cu diversi sponsori, parteneri si prieteni, totul a functionat perfect, ca o echipa. Ce mult conteaza toate aceste aspecte; ne vor ajuta sa plecam cu un moral excelent.

Acum, privind in urma la toata atmosfera aceea ne dam seama ca nu ne-am simtit deloc stresati ca ceva nu ar putea merge bine. Am incercat sa fim cat mai optimisti, cat mai veseli, pentru ca orice ar fi, ne va fi bine, le vom rezolva. Fiecare dintre noi a simtit ca doar cu mult curaj si perseverenta vom reusi, vom merge numai inainte. Am avut grijile noastre, pe langa cele ale expeditiei, care s-au vazut in gradul de oboseala: Radu cu problemele la servici, Adrian batai de cap cu bicicleta furata, Tibi cu serviciul si plecarea in Ararat din toamna, Lucian cu ceva probleme medicale ce spera sa nu afecteze bunul mers al expeditiei. Cu totii ne dorim sa putem iesi macar odata impreuna la munte inainte de a pleca, dar nu e timp. Rucsacii sunt aproape gata, la fel si bagajul de mana.

Avem tot ce ne-am putea dori chiar si pentru un varf mai inalt decat Korjenevskaya, aproape tot echipamentul complet pentru 6 oameni, desi noi suntem 4. Dintre toate lucrurile pe care am reusit intr-un fel sau altul sa le procuram le alegem pe cele mai usoare si mai calitative. Fiecare greutate suplimentara ne va slei de puteri acolo sus.

Lista noastra a constat in urmatoarele, pe langa aceastea s-au adunat si foarte multe maruntisuri indispensabile:

4 perechi de bocanci de expeditie (1 Raichle, 2 Millet, 1 Koflac Arctic Expedition), 3 perechi de bocanci de trekking Mammut.

3 geci de puf Valandre, 1 costum de puf Marmot

Geci de gore-tex, pantaloni de gore-tex, colanti, bluze, polare, windstoppere, sosete de toate felurile si marimile, papucei de puf, manusi (3 perechi de fiecare)

Casti, hamuri, ascensoare (CT), pioleti tehnici si normali, coarda, coltari, bucle, carabiniere, anou-uri,

Rucsaci de tura si rucsaci de 80L

Multe batoane Redis, Isostaruri la fel de multe, o galeata de prafuri Redis Nutrition…

Toatea astea nu s-ar fi incadrat la limitele de greutate ale aeroportului, tocmai din acest motiv am decis ca in plina vara sa ne imbracam cu cat de multe lucruri se poate pe noi, sa mai scadem din greutatea rucsacilor.

Apropierea plecarii intinde si nervii oamenilor din jurul nostrum care isi fac griji si vor ca totul sa mearga bine. Se ingrijoreaza pentru noi mai mult decat ar  trebui, isi imagineaza tot felul de scenarii neplacute. Pentru noi, momentul plecarii a fost privit ca o usurare, doar noi, pe cont propriu, cu gandul la un singur lucru.

Plecarea din aeroport a fost oarecum amuzanta, pe alocuri jenanta, toata lumea era in pantaloni scurti, doar noi eram imbracati ca niste astronauti: cu siguranta nu vom plati surplusul de greutate. Am intors zambete celor ce se uitau lung la noi, iar unora chiar le-am explicat ca plecam intr-o expeditie in Pamir.  In avion a fost cald, foarte cald, cu toate aerele conditionate, dar nu am apucat sa ne bucuram prea mult de zbor, caci imediat am ajuns in Riga. Cum bagajul de cala nu aveam sa il mai intalnim pana in Dushanbe, iar in Riga urma sa stam o zi, la iesirea din aeroport am dat toate hainele jos de pe noi si le-am indesat in doua genti de expeditie, pe care Adi le tinuse comprimate si indesate in buzunare. In pantaloni scurti si tricou  pornim inspre Riga, in centru avand intalnire cu Dace si Andrey, prieteni geografi de-ai lui Lucian, cei care ne vor gazdui peste noapte.

O senzatie placuta din momentul in care am intrat in oras, cu case vechi, oameni frumosi, un stil aparte. In centru, langa mall-uri si supermarkete, ne intalnim cu Dace si Andrey. Ajungem repede acasa la Dace, lasam toate bagajele, luam ceva de mancare si, la propunerea lui Dace mergem la Marea Baltica.

Toti suntem entuziasmati de aceasta idee. O ora cu autobuzul, ora in care stam atenti cu ochii pe geam, sa vedem zonele rezidentiale si industriale ale orasului. Iesim din zona locuita, trecem pe langa port, si dupa multi km ajungem in ultima statie. Suntem din nou in graba, avem doar o ora pana la ultimul autobuz si e seara. Dar ce mai conteaza, suntem total deconcentrati de la expeditie si ne bucuram de Marea Baltica. Nisipul foarte fin, un apus extraordinar si o atmosfera relaxanta ne amintesc ca este ultima zi de relaxare.

Ajungem seara la 12 acasa la Dace, e inca lumina, suntem cu vreo 1000 km mai la N fata de Bucuresti.

Mancam Kefirs cu legume, o mancare traditionala, incercam berea locala si adormim cu gandul la vizita pe care o vom face in Riga urmatoarea zi si la zborul catre Dushanbe.