Adventure Diplomacy

Retreat – 2010.08.28

Astăzi ne trezim la fel de greu, să stai mult la altitudine te consumă și te obosește. Îi anunțăm pe americani că vom coborâm, totuși ei vor mai rămâne , au răbdare, experiență și mâncare. Deși vremea s-a mai îmbunat cu noi, este foarte multă zăpadă și o ceață densă. De dimineață coboară multe echipe de la 6400 m. Sunt epuizați de lupta împotriva furtunii, au rămas fără mâncare și butelii, frigul și-a făcut de cap, iar mai mult, riscul de avalanșă începe să crească. În tabăra de la 6400 m nu au mai rămas decat 3 echipe, mai sus sunt doar iranienii, care se află în stare critică, iar la 6100 m vor rămâne doar americanii. Restul coborâm spre taberele inferioare.
Pe la ora 11, ridicăm tabăra și punem rucsacii în spate. Plecăm de pe platoul Pamirului, plecăm cu multe regrete. De sus mai coboară 2 italieni.

-E groaznic acolo sus, ne explică ei!
Începem sa traversam platoul, pe o ceață densă, încercând să ghicim traseul, căci de urme nu poate fi vorba. Înainte de a urca pe muchia Borodkin, ne întalnim cu 2 iranieni, ce fac parte din acțiunea de salvare a grupului de la tabăra de la 6800 m. Din păcate nu înțelegem iraniană și nici ei altă limbă. Le urăm totuși succes și sperăm să nu aibă foarte mari probleme. Traversăm platoul cu greu, vizibilitatea scade spre zero iar vântul bate din ce în ce mai puternic cu cât ne apropiem de marginea platoului. Ascensiunea pe muchie o vom face grupați cu italienii. Lucian e cel din față, dar cu greu deslușește drumul. Se merge în zigzag, este procedeul cel mai bun pe o pantă așa abruptă, în condiții de vizibilitate redusă cu risc de avalanșă. Pe pantă, viscolul e foarte puternic, uneori ne dărâmă, ne împinge, ori ne clatină. Să aibă constant între 60 și 80 km. Deși acoperiți cu cagule, glugi, căști, fețele noastre sunt bulgări de zăpadă, iar pe la nas și barbă avem turțuri.

Cu greu ajungem sus, pe vârful muchiei Borodkin. Urmează o traversare dificilă, doar că acum e și mai multă ceață, zăpadă mare ce acoperă eventualele crevase, și un vânt foarte puternic. Se merge cu multă grijă și cu o presiune mare asupra noastră. Am ajuns pe partea cealaltă a muntelui. Răsuflăm ușurați, aici nu mai bate vântul așa tare, iar vizibilitatea e mai mare. După 5 minute de coborât , încep crevasele și corzile fixe. Nu avem dispozitive de coborâre așa că folosim nodul semicabestan pe carabiniere simple. Singurul inconveninent este acela că răsucește coarda, iar finalul este mai dificil. Următoarea oră o petrecem pe corzi, călărind seracuri și crevase.

Ajungem la crevasele mari, unde nu sunt corzi fixe. E destul de periculos, a nins mult, sunt acoperite și nu le vedem. Doar o luăm pe urmele italienilor. Totuși nu ne ajută foarte mult, deoarece atât Lucian cât și Ady au intrat până la jumătate în crevasele acoperite. Noroc că am stiut cum să ne oprim, mai greu a fost să ieșim. Ceva probleme are și Tibi, doar că le rezolvă cu multă prudență. După trecerea de crevase, coborârea e o plăcere, mai ales că după mult timp, suntem mângâiați de razele soarelui. Filmăm, facem fotografii, ne bucurăm.

După-amiaza ajungem la tabăra de corturi de la 5300 m, unde decidem să nu rămânem. Avem timp să coborâm până pe ghețar, la helipad, unde am vrea să punem corturile. În cele 5 minute ce le petrecem la tabăra de la 5300 oferim o butelie de gaz echipei bulgarilor ce se pregătesc mâine de ascensiune, și aflăm mai multe informații despre iranieni. De 3 zile stau într-o grotă de gheață așteptând să se facă vreme bună să facă vârful sau să coboare. Au rămas fără mâncare și fără butelii de gaz, iar 2 dintre ei au degerături serioase la nivelul mâinilor și picioarelor. Vestea ne mâhnește, și ne grăbim să coborâm spre ghețar.
Primul pas este o pantă abruptă fără corzi fixe, iar zăpada este moale și noi suntem obosiți. Lucian merge înainte , ajungând deja la prima din seria de cele 6 corzi. Băieții coboară mai greu. Ceva neînțelegeri legate de tehnica de coborâre se termină urât. Ady încearcă să arate modalitățile de coborâre pe pantă abruptă lui Tibi, dar reușește doar să alunece pe o distanță de 100 m. Privim îngrijorați, dar într-un final reușește să facă oprirea în piolet, probabil întâlnind în calea lui o porțiune de zăpadă mai dură. Ne speriem destul de tare, dar nu e cazul de critici acum, avem timp să il urechem în tabăra de bază. Începe coborârea pe corzi. Nu presupune mari dificultăți, doar căderile de pietre datorate căldurii de după-amiază.

Ajungem seara pe ghețar, trecem și de zona periculoasă. Observăm că în ultimele zile au căzut ceva avalanșe pe aici, nu mai este nici o cărare, iar fiecare o ia pe unde apucă. E deja seară, iar noi ajungem pe ghețarul uscat. E incredibil cât de frumoasă e vremea acum, la nici 8 ore de viscolul de sus. Ne uităm cu jind la perete și la apusul demențial. Scoatem hamul și colțarii, casca. Pe înoptate ajungem la helipad. Tibi și Ady decid să meargă până în base camp în aceeași seară, Lucian decide să rămână la locul de cort. Drumul băieților este anevoios, e noapte, sunt obosiți, dar într-un final ajung la tabara de cort, unde au tot confortul ce nu l-au avut în ultimele 5 zile.
Lucian
„Atât de mult regret că nu am mai avut răbdare să stăm încă o zi pe platou, încât imi vine greu să ma despart de Kommunizmus, un munte pe cât de greu, pe atât de frumos. Ca o ultimă consolare, îmi doresc să imi iau rămas-bun cum se cuvine de la această expediție, de la acești munți incredibili.

Îmi așez meticulos cortul, cu fața spre peretele Kommu, trag o fugă până la izvorul de apă unde sorb apă prospătă de izvor, pregătesc o masă copioasă, iar apoi mă așez pe o stâncă din apropiere, trag pufoaica pe mine și încep a rememora tot ce a însemnat pentru mine această expediție. Câte sacrificii, câte antrenamente dimineața la 6, câte telefoane, câte și mai câte. Am rememorat așteptarea din Jirgatal, tristețea plecării lui Radu, lacrimile de fericire de pe vârf. Tot ce a însemnat pentru mine această expediție, prietenie, frig, sentimente, bucurie, tristețe, certuri, ajutor, încredere, dragoste, apreciere, pasiune, fericire, credinta, optimism, speranta, dar mai mult decât orice, dorința de a reuși, de a întrece limitele cunoscute. Am zburat cu elicopterul, am mers cate 10 oameni într-o mașină de 5, am stat înghesuiți într-un avion ca în piața din Obor, am mers zeci de ore… toate astea îmi trec prin minte și mă fac să zâmbesc. Într-un final intru în cort, dar mă așez cu privirea spre peretele Kommu. În lumina lunii, se vede perfect. Și adorm cu privirea la el. Noaptea trece repede, iar dimineața mă trezește soarele. Da , e senin, da, se vede peretele Kommu, da, e așa frumos, o ultima privire să îi mai arunc. Petrec 3 ore frumoase pentru acea ultimă privire, visând frumos. Refac rucsacul de drum, e pentru ultima oară…și plec spre casă. Merg zâmbind, visez frumos, culeg pietre pentru colecție, dar mai mult decât atât sunt mândru de mine și de ceea ce am realizat. Într-un final ajung la corturi, băieții lenevesc la soare împreună cu Michael. Pun rucsacul jos, iar în acel moment expediția pentru mine s-a terminat. Dar aventura continuă.”

6100m on Pamir Plateau – 2010.08.27

A doua zi dimineață, ne dăm seama că zidul făcut de noi nu a rezistat, mai mult, s-a prăbușit peste cort. Tot cortul este acoperit de zăpadă…iar afară este un viscol prea puternic. E furtună, o furtună asurzitoare, nici nu ne auzim între noi. Pe la amiază Tibi își face curaj și iese afară din cort. Mai toate corturile din jurul nostru au dispărut de dimineață. Cel mai probabil au urcat la tabăra de la 6400 m. Din zvonurile ce se aud, pare-se că au plecat într-o acțiune de salvare a echipei iranienilor care au mari probleme.. Pentru câtă experiență avem noi și cât de bine cunoaștem muntele e mai bine să asteptăm vremea bună, fiind pregatiti la nevoie cu ceaiuri si elemente de prim-ajutor pentru iranieni. Nu ne putem auzi cu Tibi, dar timp de o oră, repară cât de cât avariile produse de furtună. În același timp, în cort încercăm să eliminăm gheața și umezeala produsă. Cortul fiind acoperit, nu a mai avut același grad de respirabilitate, prin urmare a făcut condens, ce s-a transformat în picături de apă, iar peste noapte în turțuri de gheață.

Tot restul zilei stăm cuminți în cortul nostru, moțăim, povestim, regândim strategiile. Seara, aceeași monotonie de 3 săptămâni încoace, bem multe lichide. Mai mult, reducem porțiile de mâncare, fiind foarte posibil să așteptăm multă vreme să treacă furtuna.

Noaptea trece foarte greu, afară e furtună, vântul bate din ce în ce mai puternic, pare să rupă cortul. Iar frigul… e mai frig ca de obicei și sacii de -30 grade plus toate hainele pe noi plus pufoaice pe deasupra nu fac față. Mai ridicăm puțin moralul prin glumele facute pe seama sticlei de jumătate ce are rol de toaletă.
Dimineața suntem treziti de zgomotul asurzitor al rafalelor de vânt. Am mai rezistat o noapte. Zidul făcut de noi s-a prăbușit din nou. După masa de dimineață, Luci și Tibi ies afară pentru a face un zid dublu. E clar, nici astăzi nu plecăm nicăieri. Am mai rămas pe platou doar noi și americanii. Afara e un vânt așa puternic încât suntem efectiv culcați la pământ de puterea lui. Uneori trebuie sa înfingem lopata în zăpadă pentru a ne sprijini de ceva. Să aibă și 100 km/h vântul. Ridicăm cu mult zidul, îl dublăm, scoatem zăpada de pe cort. De sus coboară cateva echipe. Spaniolii coboară de la 6400 m, au degerături, la fel și echipa rușilor. Situația e critică sus, la 6400 m au fost rupte corturile… și nimeni nu știe nimic de iranieni, nu a ajuns la ei-se crede ca ar fi blocati intr-o pestera de gheata la peste 7000m, fara gaz. În cort, Ady încearcă să mai usuce din umezeala ce s-a produs în ultimele zile. Puține șanse, totuși. Înapoi în cort, începem să ne gândim din ce în ce mai mult la varianta retragerii. Luci ar mai vrea să aștepte, băieții nu prea.

Rezerve de mâncare ar mai fi pentru 3 zile, iar dacă urcăm, am mai sta cel puțin 4 zile. Decizia finală o vom lua după masa de seară. La fel, suntem obligați să renunțăm la felul 2.
După multe discuții, ajungem la concluzia că mâine, în proporție de 90% vom începe retragerea, dacă vremea ne va permite. Înainte de somn, e o tristețe ce domnește în fiecare dintre noi, regretăm mult situația, mai ales căci nu se știe când vom avea ocazia să ajungem așa aproape de vârful asta. După ce acceptăm decizia, moralul echipei începe să crească, începem să ne gândim la mofturi, pofte, ce am vrea să facem zilele următoare (mâncare la tanti Ludmila, pui la rotisor în Dushanbe, bazar, Marea Baltică, brânză cu smântână acasă). Suntem la 6100 m, pe platoul Pamir unde vantul a pus stapanire pe desertul de zapada… dar nu si pe visele noastre.

6100m on Kommunismus – 2010.08.26

Cum ne-am obişnuit de ceva vreme, dormim mult şi cu spor. Deşi îi rugam pe lituanieni să ne trezească, e deja ora 10 iar noi suntem încă în cort, ronţăind ceva mâncare. Nici măcar ceasurile nu le-am auzit. La strangerea corturilor, Bob şi Katherin tocmai ce veneau din tabăra de bază. Suntem surprinşi cât de repede au urcat până aici. Dar ne povestesc căci au plecat de la 5 dimineaţa de pe gheţar şi ne liniştim, cunoscându-le performanţele tehnice. Din nou suntem ultimii ce plecăm, dar suntem obişnuiţi, într-un cort de 2 trei oameni se organizează mult mai greu.
În sfârşit, când ţi-e mai mare dragul începem şi noi a urca. Aceeaşi urcare abruptă, ce ne dă senzaţia că nu câştigăm teren. O urcare aşa abruptă imi aduce aminte de ultima porţiune pe Elbrus. Dar acum suntem aclimatizaţi, mai mult, avem batoane Redis cu noi.

Pe traseu apar şi primele crevase, ce nu se compară cu cele de pe Korje. Sunt mult mai mari, acoperite de zăpadă şi uneori teribil de periculoase. Trecem pe lângă ele ori peste sau prin ele. Sunt crevasele spectaculoasele ce le admiram din base camp zilele trecute întrebându-ne cum vom reuşi să trecem peste.

Dar pas cu pas, ori cu ajutorul corzilor fixe sau pioleţilor tehnici din dotare reuşim. Ştim deja cum stau lucrurile, ne organiză mult mai bine. Apar alte seracuri, urcăm aproape vertical pe ele. E partea de tehnică ce nu am apucat să o exersăm nicăieri. Călarim seracurile una câte una şi e o senzaţie aşa frumoasă. Numai să nu se desprindă de la locul lor….
Timpul trece pe nesimţite, şi ajungem la 5900 m cum ar indica altimetrul, unde găsim 2 corturi goale ancorate cel mai probabil de iranieni. Apropo de ei, sunt pe Kommu de mai mult de o săptămână şi se zvoneşte că au ceva probleme. Şi încă nu ne-am întâlnit cu ei.

Mai sus, la 6000, pe un serac, suntem avertizaţi de o eşarfă plină de sânge. E a unei iranience ce a căzut acum câteva zile. Ne sperie dar ne ambiţionează şi mai mult să avem grijă. Puţin mai sus, ajungem pe muchia Borodkin, celebră cândva pentru antrenamentele trupelor de elită ruseşti.
Mai avem o traversare periculoasă şi expusă iar apoi putem vedea platoul Pamir în toată splendoarea lui, dar şi locurile de cort de la 6100 m.

Urmează o coborâre apruptă, o creavsă de sărit ce ne pune ceva probleme, iar apoi drum întins până la corturi. Toată lumea e deja în corturi, şi-au construit ziduri de 2 metri înălţime din cărămizi de gheaţă(oare pentru ce?). Tabăra se află aproape de marginea superioară a platoului, pe un loc drept, unde vântul suflă cu intensitate maximă, mai ales noaptea.
Încă odata, luăm lopeţile în mâini şi începem toţi 3 a săpa la un loc de cort. Gheaţa e dură, şi ne ajută să săpăm în cărămizi. După o ora de efort intens, avem construit şi noi propriul nostru adăpost. În tabăra de la 6100 să fie vreo 6 corturi în total, dar toţi sunt inchişi, cine ar ieşi pe o aşa vreme. Doar Bob şi Katherine, ce vin să ne salute şi ne întâmpină cu un ceai cald. Frumos din partea lor, dar curând ne părăsesc, e de-a dreptul frig. Ne înghesuim şi noi în cort şi incepem monotonia caracteristică (Ceai, apă, supe, somn).

Dar monotonia de peste noapte e spartă de un viscol puternic şi o ninsoare abundentă!

Avalanche Danger – 2010.08.24

Ne trezim cu noaptea-n cap şi începem echiparea. Pentru prima oară folosim ham, coardă, cordeline, ascensoare, opt-uri, carabiniere şi toate celelalte echipamente de căţărat ce au ruginit până acum aşteptând să le folosim. La 6 dimineaţa, pe un frig năprasnic ne întalnim cu Ernest şi Sunny, omuleţii cu care credeam că vom urca împreună. Dar o echipa nu se formează cu o seară înainte, şi nici nu apucă să traversăm gheţarul căci cei 2 lituanieni au deja un avans irecuperabil. Suntem din nou pe picioarele noastre, e mai bine aşa, ne descurcăm altfel.

Urmeză porţiunea care se anunţă a fi cea mai periculoasă din tot traseul. E marcată cu cap de mort şi pericol iminent de avalanşă în toate hărţile şi cărţile studiate. E o trecere pe sub o masă imensă de zăpadă ce atârnă de un fir de aţă. Decidem că e mai bine să ne legăm în coardă pentru a sări mai în siguranţă crevasele. Ne mişcăm aşa încet încât toate echipele ne-au întrecut. Mersul legaţi în coardă nu e o opţiune prea bună într-o zonă cu pericol de avalanşe, mai ales căci ne încurcă.

Totuşi e prea dimineaţă pentru avalanşe astăzi. Suntem iertaţi, trecem de zona periculoasă, şi facem o pauză de schimbare a strategiei. Aveam ca plan să urcăm până la 5800 m, dar avem mult mai multa greutate pe noi, si e clar, nu suntem refăcuţi dupa zilele trecute. Mai mult, bătrânii ne recomandă să nu urcăm cu coarda pe noi, aşa că le ascultăm sfatul.

Ajungem la peretele ce din tabăra de bază pare vertical. Ei, se pare că are o înclinare intre 50 şi 80 grade. Sunt 2 variante..pe stâncă ori pe gheaţă. Pe stâncă tot am mai căţărat, pe gheaţă mai puţin, aşa că încercăm ceva nou.

Gentlemani fiind, îi lăsăm pe toţi să treacă înaintea noastră. Am rămas ultimii, dar avem noi grijile noastre, nu mai contează asta. Avem în faţă un perete de 700 m aproape vertical, un perete de gheaţă, şi nişte corzi fixe ce citisem cândva că sunt ca o ruletă rusească, trebuie să ai noroc să nimereşti coarda cea bună.

Începem ascensiunea, pentru prima oară întelegem la ce sunt bune ascensoarele. Iar în combinaţie cu pioleţii şi colţarii, câştigăm în altitudine. Totuşi se merge greu, căci şi cei dinaintea noastră se aşteaptă între ei. Puncte de asigurare nu prea există, aşa că improvizăm pe nişte ţancuri ce stau să cadă. Trecem de o coardă, a doua….în total sunt 6, iar ultima e cea mai lungă, mai mult de 200 m în lungime. Cei 700 m de perete urcaţi se resimt mai ales la nivelul braţelor şi antebraţelor, acestea fiind folosite foarte mult mai ales în cazul ascensoarelor.

Ajungem undeva pe un fel de şea, unde încercăm să ne tragem sufletul. De aici urmează un alt perete, nu aşa vertical, dar fără corzi fixe. O urcare de 200 m, abruptă şi expusă, ce ne stoarce de energie. Dar surpriză, sus ne asteaptă tabăra de la 5300 m. Ultima urcare a fost criminal de grea.

Clar, astăzi ne oprim aici, e timpul să ne hidratăm. Repede săpăm un loc de cort, zona e mult prea expusă de vânt, aşa că facem o gaură în zăpadă destul de adâncă.
E deja seară când ne apucăm de gospodărit, şi încă odată, prindem un apus de vis….

3 Rest Days – 2010.08.21 – 23

După cele 5 zile petrecute la altitudine, revenim la viaţa normală. Primul lucru făcut a fost să mergem la râu, să spălăm puţinile haine ce le avem cu noi, dar mai ales, să dam jegul jos de pe noi. Nu e chiar cea mai caldă zi dar senzaţia e bestială, e unică. Apa ce 50 m mai sus e un gheţar imens e de o puritate incredibilă, e abia născută. Iar noi profităm să ne bălăcim ca nişte copii mici,
Zilele astea timpul a trecut aşa repede, încât nici nu mai ştim ce am facut şi în ce ordine.

Am jucat tenis de masă şi volei cu cei din tabăra de bază. Nu e chiar uşor, la altitudinea asta. Dar e frumos, şi mai mult, ne bucurăm de aspectele ce ţin de interculturalitate. Am ajuns să cunoaştem toată tabăra de bază, de la bucătar, medic până la pilot de elicopter.
In una din zile toţi cei ce am urcat Korzhenvskaya suntem premiaţi de ghizii montani pentru performanţele obţinute.

Mai important decât orice e că am stabilit împreună ce vom face zilele ce au mai rămas din expediţie. Toţi am nutrit separat, fără să spunem unul altuia. Căci lângă Korjenevskaya e unul şi mai mare, şi mai greu şi mai frumos, de îi spune Kommunizmus sau Ismail Somoni -cel mai înalt din Pamir (7495 m). În cele 3 zile petrecute în basecamp ne-am hotărât, dar mai mult, am fost încurajaţi de oamenii din basecamp să încercăm. Michael, Miguel, cehii, lituanienii ne încurajează să mergem mai departe.

Aclimatizaţi suntem, mâncare mai avem, energie tot înainte. Singurele probleme sunt cele de ordin tehnic şi psihic. Suntem avertizaţi. E un munte greu, doar 30% ajung pe vârf. Studiem poze, întrebăm ghizii, ne uităm atenţi la traseu, mai întrebăm lumea din tabără şi toţi ne încurajează să încercăm măcar. Vorbim mai mult cu lituanienii, vom merge împreună cu ei măcar o bucată de traseu.
În general, în tabăra de bază e o linişte aparte, dar zilele astea e o agitaţie continuă. Echipa iraniană are ceva probleme, se pare că sunt ceva accidentaţi în tabăra lor. Mai mult, un rus si un bulgar sunt pe Kommunizmus, încercând separat să facă vârful cât mai repede. Atenţia tuturor e îndreptată spre Kommu, mai ales că avalanşele încep să curgă.

Pe 10 august, seara, la 18.30, ne pornim înspre Kommu. Plecăm după ce am calculat mâncare pentru 7 zile. Vrem să fim cât mai uşori şi rapizi. Ajungem pe întuneric la helipad, locul de unde vom porni mâine spre o altă aventură. Ne răsfăţăm cu budincă de afine expirată, şi ne pregătim de somn, căci mâine începe o altă aventură, poate mai frumoasă, poate mai grea.